Şi peştii zboară, nu-i aşa?

Abia se dospea de zi, după o noapte, ca oricare altă noapte de vară trecută bine de tot de a doua ( sau poate chiar şi de a treia) tinereţe, sau poate de toamnă încă mult prea jună pentru a păşi fără sfială prin lume.

Printre trestiile crescute zănatic pe mijloc de baltă, un ghem de sânge se juca de-a v-aţi ascunselea cu noi. Ba îl vedeam, ba se ascundea iar unde papura era mai deasă. Era soarele somnoros care abia se trezise din cuibul său rotat dintre ape, iar acum se ridica alene pe cerul înalt ca o căldare vânăt-albăstrie.

Doi piţigoi de stuf nu aveau altă treabă de făcut decât a se sfădi, spărgând în răstimpuri liniştea de raclă a lumii.

Ancorasem barca la buza stufului iar de acolo despicam apa în stânga şi în dreapta. Nălucile cercetau cufundul iar năzuinţele ne zgâriau orgoliul de pescar aşa cum lănciile stufului zgâriau boţul roşu plin de lumină şi căldură.

• Dacă aruncăm direct în soare, oare nu-l spargem?
• L-am putea sparge poate, dar totuşi nu cred că l-am ştirbi prea

mult că soarele e mare şi tare şi nu se sminteşte el aşa uşor.

• Dar uite ce mic e! Parcă-i aşa, ca o pătlăgică mai mărişoară.
• E drept ca încă e mic, dar asta pentru că e încă departe. Când o să

vină mai aproape, mai sus pe cer, o să crească şi atunci vei vedea dacă o să-l poţi sparge! Dar mai bine să-l nimerim pe acela din ape!

• Care din ape? Sunt mai mulţi?
• Da, este unul sus pe cer, cel mândru, care dă viaţă lumii, şi mai este

unul în ape, unul mai mic, care alta nu are a face decât  să se scalde cât e ziua de lungă. Acum nu-l vedem de trestiile astea, da’ las’ că o să vină el, o să-l pândim şi de cum apare o să-l biciuim fără milă.

• Hei! Dar văd şi un nor înecat. Sunt şi din ăştia prin apă?
• Pentru orice lucru de deasupra există un lucru asemenea lui şi

în apă, toţi se văd în ea aşa, ca într-o oglindă uriaşă. Dar hai să pocnim norul din apă, dacă tot l-ai văzut!

             A aruncat năluca în mijlocul reflexiei alburii a norului. Punct atins, scop împlinit.

• Ai văzut cum s-a tulburat la faţă norul nostru? Şmecher nor. Uite ce

ţinea sub el! Frumoasă coconeta asta de ştiucă. Îi scoţi tu ancora din gură?

• Eu o să scot ancora de la a mea. Arunc tot în nor, poate nu s-o

supăra!

          S-a cam supărat norul că lacrimi mari au ţâşnit când năluca a aterizat chiar în mijlocul său.

          – Chiar că­-i şmecher rău norul acesta! Uite, mai ascundea o cucoană din aia!

          O ştiucă, poate chiar mai mare decât cea dinainte se lupta acum cu băiatul, cu firul care o trăgea necontenit, cu amăgirea şi speranţa de a scăpa.

          – Vezi nepoate, că se poate? (era fiul său, dar lui aşa îi plăcea să-i zică „nepoate”). Brava! Te-ai gândit tu bine că trebuie sa pescuim în nor.

         Vântul, deşteptat de-a binelea, se puse pe treabă scornind lumea, zăngănind stuful, încreţind apa, încurcând lanseurile.

„..Dinspre partea închinării

Însă Doamne, să ne ierţi…”

         Nu conta că s-a schimbat vremea, pescarii nu au abdicat.

„Chiar de-i vreme rea sau bună

Noi mergem tot împreună”

          Pescuitul a urmat aşa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lumânările ştiucilor au continuat şi ele, frumoase, plăcute ochiului dar mai presus de toate, plăcute sufletului.

          O perioadă a fost foarte bine, dar la un moment dat „maioneza” s-a tăiat pur şi simplu, şi oricât au încercat pescarii s-o dreagă n-au mai reuşit. Nici o nălucă nu mai dădea roade. Parcă se certaseră toate cu apa, cu peştii ori poate cu zeii pescuitului, zei plini de viclenie şi veşnic schimbători. Acum te primesc veseli, cu braţele larg deschise, acum îţi întorc spatele de parcă nu te-ar fi cunoscut vreodată, lăsându-te bătând mărunt din buze, aşa cum bate peştele scos dintre unde.

          Înfrăţeşte-te cu pacea, recunoaşte-ţi limitele şi vei deveni, dacă nu mai înţelept, măcar mai cumpătat!

          Cu amorul propriu  de pescar serios avariat şi chiar dacă pentru un pescar adevărat nu prea contează părerile celorlalţi, chiar dacă este scris în etica nescrisă a pescuitului că trebuie să încerci să faci totul de unul singur, fără a asculta opiniile terţe, se pomeni întrebând:

• Ei nepoate, ce ne facem acum?
• Dăm după bibani. răspunse calm copilul. Cu gume, voblere mici, cu

rotative, ceva tot o să le placă dumnealor.

• Hai s-o facem şi pe asta!

Schimbară aşadar lansetele cu unele mai suple, mai fine şi mai

prinzătoare, sperau ei.

          Nimeriră bine din prima. Gumele mici păreau că fură efectiv minţile bibanilor. Spaima plevuştilor, dungaţii, verzuii, cum vrei să le zici, se aruncau efectiv nebuneşte asupra amăgirii. Uneori veneau în cârd, până la marginea bărcii însoţindu-l pe cel care fusese mai hrăpăreţ şi apucase năluca.

          Ce festin în materie de pescuit la biban a urmat, nu mai are rost să povestesc. Nu conta culoarea, nu conta locul. Parcă erau peste tot. Răsăreau de sub unde, de oriunde. Mai mici, mai mari, mai nervoşi, mai liniştiţi, mai coloraţi, mai şterşi la culoare, de toţi, de toate felurile, cu toţii se înfruptau cu nesaţ. Desfăţul era desfăţ, în toată regula regulamentară.

• Dacă sunt aşa hrăpăreţi cum de mai sunt si alţi peşti în ape?
• Le-a rânduit el Domnul pe toate. Are grijă de toate neamurile

de deasupra apei şi din apă.   

• Aha, deci aşa zici! Bine, dar ia spune-mi, de pescăruşi are grijă?
• De pescăruşi? Dar ce-ţi căşună tocmai pe ei?
• Pai ei nu sunt nici ai pământului, nici ai cerului şi nici ai apelor.
• Are grijă, cum să nu? Dar ia spune-mi, ştii legenda pescăruşului?

Ştii cum au apărut ei?

• Nu ştiu, dar tu ştii?
• Ştiu. Vrei să ţi-o zic şi ţie? întrebă pescarul în timp ce scotea cârligul

din botul unui biban.

• Vreau!
• Cică trăia o dată, cândva, o tânără fată de împărat nespus de

frumoasă, cu pielea albă ca spuma laptelui şi cu părul bălai ca raza soarelui în amiază. Ea se îndrăgostise de un tânăr de neam sărac iar părinţii săi, craii, nu au vrut să o lase să se căsătorească cu alesul inimii ei. Fata a fugit de acasă, s-a urcat pe cea mai înaltă stâncă de la malul mării şi a început să plângă, să plângă amarnic, iar lacrimile ei, până să ajungă în mare se transformară în nişte păsări albe, minunate, care s-au împrăştiat în toată lumea pentru a face cunoscută tuturor povestea tristă a fetei de împărat. Aşa au apărut pescăruşii.

          Băiatul a ascultat atent uitând să mai pescuiască. Povestea l-a impresionat mult dar l-a şi întristat însă. Câteva lacrimi au început a curge din ochii-i limpezi şi a se prelinge pe obrajii săi rumeni.

• Ai grijă că dacă mai plângi mult lacrimile tale se vor preface în

peşti!

• Nu vreau în peşti. Vreau în fluturi.
• De ce tocmai în fluturi?
• Pentru că fluturii sunt frumoşi.
• Dar peştii nu sunt frumoşi?
• Ba sunt, dar peştii nu pot zbura. Fluturii sunt şi frumoşi şi pot şi

zbura.

            A urmat un moment de tăcere şi de reflecţii, reflecţii  îngropate în şoaptele cele mai şoptite. Apoi discuţiile s-au reluat învârtindu-se în jurul a mai multor lucruri diverse. Vremea a trecut şi soarele se ridicase bine de tot pe boltă.

            – Uite şi soarele din apă! Spuse la un moment dat copilul. O să-l sparg!

Lansă imediat în icoana plutitoare a astrului zilei.

• Numai să nu-l superi!

Imediat ce a atins apa portocalie atacul a venit cu furie. Era o ştiucă care îndrăznise la guma pentru biban. Era o ştiucă, dar nu orice ştiucă. Era ştiuca cea mai mare cu care avusese de-a face copilul până atunci.

Lupta fu scurtă. Fu de ajuns ca  ştiuca să facă o primă voltă mai îndrăzneaţă în aer şi firul se rupse imediat  iar ştiucă plonjă dispărând nevăzută în adânc.

• Vezi? Cred că ai supărat soarele!

Pe moment copilul nu spuse nimic, dar după mai multe momente de tăcere şi gândire el spuse abia şoptit, oftând trist:

Uneori şi peştii zboară, nu-i aşa?