Slove legate cu fir

 „O pasiune adevărată care arde în sufletul tău este una care nu poate fi stinsă niciodată.”

Zach Toelke

Vântul e mort de tot acuma,

Iar lumea-ntreagă-i fermecată.

Și-n luciul valului și-n spuma

De frământări ce ne-amintesc,

Cernite păsări laolaltă,

Țipând rotit, se oglindesc.

Câte astfel de clipe n-am petrecut și noi, împătimiți ai undiței sau nu, de-a lungul peregrinărilor noastre prin viață și natură, de-a lungul anilor și-al malurilor de ape?

De câte ori n-am oftat noi deodată cu soarele aflat în scăpătat și apoi am dat drumul visării, înălțând-o prin păsările cerului direct înspre Dumnezeu, învelită în prețioasa maramă a speranțelor și a rugilor de împlinire?

          De câte ori…?

Plutește tot roată visarea,

Se-mplinesc dorințe fierbinți,

Și-n stufuri coboară răcoarea.

Slăvind tăcut în suflet altarul

Naturii desprinse din sfinți

Stă singur pescarul.

Singuri sau nu, noi, pescarii, am fost mereu acolo unde ne place nouă cel mai mult să fim, acolo unde ne simțim noi cel mai bine: în imediata vecinătate a apelor, în căutarea partenerilor tăcuți de întrecere ai adâncurilor lacustre.

          Bibani, știuci, avați, șalăi….

          Crapi, lini, carași, roșioare, plătici…

          Cleni, scobari, morunași, mrene….

          Fiecare pescar cu pasiunea lui, fiecare cu felul său aparte de a pescui…. sau, vorba aceea veche, fiecare pescar are câte o păsărică, numai eu am un stol, căci, chiar dacă sunt destul de mult asimilat spinning-ului, totuși nu pot spune că mă definește un singur tip de pescuit. Toate stilurile mi-s dragi, toți peștii îi consider a-mi fi potențiali tovarăși de dril.

Stă singur pe mal și visează

La peștii ce-n undiță-i vrea,

Nădejdea într-însul vibrează,

Așa cum câteodată penița

De inspirație vibrează și ea,

Făcând să ofteze zeița!

               Cum adică, care zeiță? Este clar că nu poate fi vorba decât despre Calliope, antica muză a literaturii. Nu-i tot un fel de zeiță și ea? Ba sigur că da.

      O zeiță de o crâncenă viclenie, care o întrece și pe cea ai celor mai îndărătnici dintre toți îndărătnicii ai lumii și ai apelor pești.

          Dacă atunci când pescuim trăim cu speranța că poate va trage un pește, pește pe care noi îl așteptăm și pentru care ne pregătim mereu și mereu, cu fiecare ieșire pe mal, atunci când vine vorba de inspirație lucrurile stau cu totul altfel.

          Te lovește nici nu știi când, te lovește nici nu știi cum. Depășește în spontaneitate și forță  brută chiar și trăsnetul, căci trăsnetele au semne premergătoare, prevestitoare, pe când inspirația nu. Poate doar trăsnetul cel ce cade din senin, adesea ca o pedeapsă divină, așa după cum prin cărți uneori mai citim.

          Și vă rog să mă credeți că exact așa este. Că exact așa stă treaba.

          Cunosc aceste lucruri prea bine.

          Cunosc atât fiorul de emoție al drilului, după cum la fel de bine cunosc și fiorul creator al inspirației. De ambii fiori sunt în mod repetat consumat.

          Dar mereu am lângă mine prieteni cu care să împărtășesc aceste minunate ale mele pasiuni. Atât în ceea ce privește pescuitul, cât și în ceea ce privește scrisul.

          Ferice de mine că sunt atât de bogat!

Mulțumesc ție, Doamne!