Bibani de crepuscul

„Când privesc apusul, sunt aproape aici.‟

Olga Ozersova

Vântul își făcea încă tacticos meseria, zugrăvind coame albe valurilor, iar ziua, mult prea uscată de caznele focului ceresc de peste zi, începea a da timide semne de răcoreală serală.

Barca se legăna deodată cu apa aflată în frământare majoră, nevoind a sta în neclintire nici măcar preț de-o clipită, dar noi, pescarii, totuși speram, căci ăsta ne este nouă blestemul, destinul, soarta, menirea… ori cum alta doriți dumneavoastră să-i ziceți. Speram și mai ales pentru că aceea era prima ieșire la răpitori, a noastră, cu barca în noul sezon.

Dar deocamdată speranțele ni se materializaseră doar sub forma câtorva bibani minioni.

Am tot schimbat atunci locurile, cu o regularitate de ceas elvețian aș putea zice, însă notabilul din ape părea că-i absent.

Noroc de discuțiile diverse pe care le tot aveam cu colegul, căci altfel probabil plictisul ne-ar fi luat de mult pre mult timp ostateci.

Și astfel, purtat parcă și de vânt, timpul s-a scurs cu destulă grăbire prin noi, prin lume și ape, iar atunci când astrul diurn a început a păli ușor după dealuri, și freamătul bărcii treptat s-a pornit a căta spre ostoire, preschimbându-se în cele din urmă, aproape cu totul, în amintire.

Pescuiam acum parcă într-o altă apă, într-o altă lume, într-un alt univers. Ne fusese grozav de dor de toate acestea. De tihna și liniștea vremii, de șoapta timidă a undei, de minunea înserării ce dansează liberă peste ape prin păsări cernite, prin stuf înverzit ori libelule-n săgeți de smarald sclipitor.

Și atunci am avut impresia că am renăscut dintr-o dată, trăind un prezent de poveste, prezent zămislit dintr-o împletire măiastră de mai vechi amintiri, de arzătoare vise și de îndelungi așteptări.

Totul începea a porni spre odihnă, doar balta pornea către viață, turnând încrâncenare și foame-n bibani, făcându-i letal să se-arunce din val spre prada cuprinsă de groază și care se desfăcea sistematic în evantaie tot mai dese de salturi panicate și stropi lucitori.

Venise ceasul. Pornise banchetul.

Lansam, mulinam, înțepam, driluiam.

Mai mici, mai mari, dar mai mult mari, bibanii au început a se prinde în horă și ei, aducând scrâșnire aprigă în lansete, iar prin fire șuier strident, dar plăcut.

Povestea devenise realitate, iar realitatea tindea spre sublim.

N-a durat prea mult nebunia, însă a durat suficient de mult pentru a ostoi focul mocnit ce ardea în noi încă din toamna trecută, atunci când am pescuit ultima dată la răpitori.

Să vă spun ce lansete, mulinete, fire, monturi și năluci am folosit? Nu cred că e cazul, căci astea-s detalii, iar important zic eu că este doar ceea ce simțim și trăim atunci când suntem pe apă.

Și, dacă tot am amintit de partea exclusiv tehnică a problemei, trebuie să subliniem faptul că ea depinde de foarte multe variabile, pornind strict din bugete, trecând prin necesitate, asta în funcție de sistemele de valori la care se raportează undițarii în cauză, și uneori pierzându-se, aiurea zic eu, în deșarta mare a mândriei personale, a grandorii, a dorinței de-a epata și de-a fi opulent, care caracterizează din păcate un număr destul de mare de pescari contemporani.

Eu unul sunt însă de părere că mai importante decât toate acestea la un loc sunt: practica, experiența și inspirația pescarului căci, până la urmă, el este cel care manevrează tehnica și tehnologia, și nu invers. Cel puțin deocamdată.

Ar mai fi multe de spus, dar soarele deja doar de-o șchioapă-i rămas, iar seara-i molcomă și faină, așa că nu are rost să o întinăm noi cu termeni din ăștia mult prea concreți și lumești.

Visare frumoasă, prieteni!

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *