A FOST ODATĂ

Trecutul este o lumânare la mare distanta: prea aproape pentru a te lăsa să renunți, prea departe pentru a te mângâia.

Amy Bloom

A fost odată ca o dată… o dată ca orice altă dată din calendar. Însă care dată anume era, nu îmi mai amintesc cu exactitate acum, dar, și dacă mi-aș aminti, probabil tot nu v-aș spune care a fost aceea deoarece în ziua de astăzi, cu progresul ăsta necontenit al tehnologiilor, cine știe cine dintre cei care citiți acum aceste rânduri puteți călători în timp și atunci când voi dori să povestesc și altora aventurile astea ale mele o să mă trezesc că voi ați ajuns deja acolo, pe malul acelei ape, înaintea mea și mi-ați ocupat locul cel bun de pescuit. Căci da, despre pescuit și ale mele mai mult decât brave, ca să nu spun breze, realizări în domeniu vreau a vă vorbi mai departe, adică în continuare, adică mai jos pe ăst petic de hârtie.

Și dacă am luat deja o coordonată a evenimentului, cea temporală, și am pomenit și despre coordonata cealaltă a sa – localizarea: pe un mal de apă, care mal anume tot nu vă spun, și tot din aceleași motive expuse de mine în primul paragraf –  știindu-se și faptul că mă aflam la pescuit –  așadar am bifat și rubrica din dreptul personajului principal și a îndeletnicirii sale – îmi mai rămâne doar a vă zice un singur lucru, și anume care a fost povestea de atunci. Asta doar pentru cine este interesat să o afle, bineînțeles. Cine nu dorește a citi cele ce urmează, este binevenit a nu o face, putând să își umple timpul cu alte lucruri mai lesnicioase și mai de folosință pentru dânsul, și nu neapărat să se cultive. Căci așa sunt oamenii lăsați pe lumea asta să fie, unii cu aspirații transcendentale, iar alții doar cu învârteli și combinații pur lumești. Na…, știți și voi cum stă treaba, fiecare după crucea pe care i-a dat-o Domnul să și-o poarte prin lume.

Sau nu?

În fine…, indiferent cât de mult sau de puțin sunteți de acord cu spusele mele anterioare, eu mai mult nu pot zăbovi în aceste momente ca să vă explic mai pe îndelete ce și cum am vrut să zic, pentru că e musai să dau, în cele din urmă, drumul spre lumină poveștii, nu de alta, dar dacă mai stă mult în umbra amintirilor se va ofili, sărmana, iar apoi, încetul cu încetul, se va usca, dispărând în cele din urmă cu totul și din aducerile mele aminte.

*

Povestea e una destul de veche, din anii ceva mai tineri ai vieții mele, din perioada încă bucolică a râurilor, a malurilor de ape și a prundurilor, a naturii în general, încă neatinse pe atunci atât de crunt de evoluționismul degradant al zilelor noastre.

Râul Sucevei curgea cu cursu-i specific din acea vreme, uneori cu o lenevie adormitoare parcă prin zonele mai largi și mai line, iar alteori cu repeziri înspumate prin strâmtori de maluri sau înclinări mai serioase ale solului. Cerul înșira peste lume cârduri trecătoare de nouri albi și pufoși pe care un vânt ușor nestatornic, dar răcoritor, în mătura într-aiurea pe bolta albastră. Un uliu solitar își meșterea cu maiestuozitate zboru-i rotat pe deasupra prundului, scrutând lumea de jos cu gândul la pradă.

Tot înspre pradă îmi zburau și mie gândurile în clipele acelea mirifice ale zilei. Spre prada cea care ne place nouă pescarilor cel mai mult, adică spre viclenii pești ai adâncurilor frumos curgătoare.

 Și când am spus vicleni, m-am referit la cei mai vicleni dintre toți viclenii undelor, adică la minunații și lucitorii cleni pe care-i știam a fi atunci pe acolo, prin ape.

Descoperisem de oarece vreme pescuitul cu lipitori și aflasem din plin care sunt efectele sale cumplit de grozave asupra clenilor și a pescarilor, astfel că mai toate ieșirile mele pe prunduri din acea vreme le dedicam aproape exclusiv acelui fel de a pescui. Cine nu l-a încercat niciodată, ar trebui să o facă. Măcar o dată.

Gârla era destul de perceptivă la dorințele mele de atunci și-mi trimitea în mod regulat spre admirare cleni de diverse talii.

Pot spune deci că lucrurile decurgeau conform planului pe care mi-l imaginasem eu încă de acasă, iar lipitorile mele își făceau mai mult decât meșteșugit datoria pentru care le luasem cu mine-n plimbare.

Deodată însă, după o trăsătură aparent banală, la capătul firului am simțit o zbatere ciudată. Nu mă puteam înșela. Sigur nu era de clean. Era un alt fel de pește, iar experiența îmi amintea cel mai mult de modul de a se zbate a scobarului, pește căruia îi dedicasem la viața mea nenumeroase partide de pescuit.

După un interesant timp de dril, s-a dovedit că nu mă înșelasem în presupunerile mele, astfel că am scos pe mal un frumos scobar ce părea încă a molfăi cu patos din lipitoare.

Ciudățenia întâmplării era pricinuită de faptul că dumnealui poftise la o astfel de momeală, acela fiind primul, dar și singurul caz de scobar prins cu lipitoare întâlnit de mine. Morunași da, cu regularitate chiar, mrene nici nu mai spun, dar alți scobari nu am mai prins și nici nu am auzit pe alții să fi prins. Cel puțin până în ziua de azi.

Au urmat apoi alți cleni, de diferite mărimi, iar înspre seară, la ceas de colorare ca-n basme a cerului, și-a făcut apariția triumfală din adâncuri și tatăl tuturor clenilor din acea zi, căzut și el în ispita semănată prin umed de viermii cei negri, lungi și inelați cu care eu atuncea îi tot îmbiam.

Frumos și încordat a fost drilul, frumos și puternic s-a dovedit a fi și peștele. Un clean destul de rar chiar și pentru acele vremuri, vremuri în care apele încă  abundau de cleni capitali, și mai ales pentru un râu de o mărime mică spre medie, așa cum este în zona sa pre montană râul Suceava.

Întâmplarea a făcut că tocmai atunci trecea pe acolo un pescar nins de ani și de viață, hârșâit de driluri grele și pescuieli îndelungi, și care, văzându-mă scoțând cleanul acela mare, a venit la mine, l-a privit cald,  cu lucire de lacrimă-n ochi, și oftând greu, de s-a cutremurat parcă tot prundul, a spus:

 – Așa ca ăsta de mari erau odată mulți dintre clenii de pe aicea, de fugeau până și păstrăvii din calea lor când îi vedeau, dar acum, iaca, au devenit o raritate. Nici nu credeam să mai fie din ăștia pe la noi. Eu unul, de ani buni de zile, nu am mai prins vreunul la așa o mărime. Privește-l atent, tinere, admiră-l pe îndelete, bucură-te de dânsul cât poți, că alții ca ăsta…, cine știe dacă îi mai prinde tu vreodată. Ar fi bine să-i faci și o poză dacă ai cu ce, s-o ai amintire peste ani, căci în timp doar cu asta vei rămâne.

          Acum… ce să zic, cleni ca acela sau chiar și mai mari am mai prins eu de atunci, dar nu mulți, și nu de pe prundul nostru drag, ci din alte ape aflate la distanțe destul de mari de casă, așa că a avut în mare parte dreptate bătrânul atunci.