MAI TREI – scurte întâmplări

„A-ți aminti este ușor. E greu să uiți că e greu.‟
Brodi Ashton

Ceea ce este frumos atunci când mergi la pescuit este că, odată ieșit în natură, ai posibilitatea de vedea tot felul de lucruri, care de care mai interesante și mai frumoase, și, totodată, de a trăi fel de fel de întâmplări, care de care mai… sau mai….

Așa și eu, fiind un veșnic neastâmpărat ce necontenit tânjește să iasă pe maluri de ape, de regulă naturale, am avut posibilitatea și ocazia de a vedea variate chestii și chestiuni, dar  și de a fi parte implicită, dar și implicată în mod direct a multor evenimente.

Din maiestuoasa colecție, proprietate personală unică și indivizibilă, a aventurilor și evenimentelor la care am fost părtaș pe cărările halieutice ale lumii și anilor, am ales să vă prezint și dumneavoastră, dragii mei cititori, confrați sau nu de breaslă, trei dintre ele, care mi s-au părut mie că sunt cât de cât vrednice de a fi băgate în seamă.

Trebuie să menționez, încă de la început, faptul că respectivele întâmplări nu sunt niște aventuri și amintiri strict pescărești, ci sunt adiacente acestei minunate pasiuni care ne macină în mod constant nouă sufletele, nervii și buzunarele, dar este cert că ele nu s-ar fi putut vreodată produce dacă nu m-aș fi aflat în acele momente în căutarea peștilor din apele noastre dragi, foste sălbatice și pitorești, actualmente sistematizate și industrializate, ca să nu spun altfel, mare parte dintre ele.

*

Împachetarea în nămol

Era într-o zi de toamnă scofâlcită rău de tot, atât din cauza datei din calendar, dar și a vremii păgâne pe care ne-o propunea.

Siretul curgea restrâns foarte, secat fiind în mod barbar și absurd de mințile care diriguiau pe atunci treburile în barajul din aval, având un curs aproape îndoielnic, mai mult răsfrângându-se prin tot felul de bălți și băltoace, mai mari sau mai mici, în funcție de adânciturile solului riveran, decât înaintând către vale.

Seceta aceea artificială, ca să o numesc așa, a apei dăinuia deja de mai multe săptămâni, astfel că, printre bălțile despre care am amintit, o serie de fauri și mult prea aventuroși pescari sădiseră o sămânță destul de vizibilă de cărare șerpuitoare pe care se putea circula în voie, fără a te murdări prea mult cu mâlul aflat în exces de pe maluri, mâl care erupsese în mod forțat spre suprafață odată cu retragerea atât de categorică a apelor.

Pe acea cărare înaintam și noi, eu și un coleg de pescuit originar dintr-un satul alăturat urbei mele natale, pășind unul în spatele celuilalt, el constituind avangarda, iar eu ariergarda coloanei noastre de doi indivizi.

Povesteam, râdeam, etc, călcând totuși cu sporită atenție pentru a nu gusta cu papucii noștri din zugrăveala nămolului ce ne privea lacom și sticlos de peste tot roată.

Și dacă tot am pomenit de papuci, ai mei îmi amintesc că erau în fapt niște cizme, componente de bază ale compleului impermeabil pe care îl purtam eu atunci.

Cu mintea destul de serios distrată de snoavele colegului din fața mea, la un moment dat am rătăcit drumul cel bun, călcând cu maximă convingere pe o iluzorie grămăjoară de pietriș pe care o descoperisem și care promitea să scurteze cu câțiva pași un ocol brusc al cărării noastre, socotind eu în gând că dacă există oarece pietriș acolo, atunci sigur locul acela este suficient de tare pentru a putea păși fără probleme pe el.

Amicul meu tot povestea cu patos ceva și se tot îndepărta, iar eu îl tot strigam și mă scufundam. Vântul să răzlețea destul de serios peste lume chiar din fața noastră, iar colegul purta căciulă groasă pe cap, așa că destul de greu și de târziu a auzit disperatele mele chemări de ajutor.

În cele din urmă s-a oprit omul din mers, s-a întors cu fața către mine, s-a crucit văzând că mai ființam doar pe jumătate deasupra lumii, apoi a venit și a încercat să mă extragă afară, operațiune care s-a dovedit însă a fi una extrem de dificilă.

După mai multe procedee încercate fără succes, amicul s-a ghemuit cu spatele la mine, eu l-am apucat cu nădejde maximă de după gât, iar el, cu unele eforturi mai mult decât voinicești, a reușit a se ridica în cele din urmă în picioare, cu tot cu făptura mea agățată de spatele său, reușind așadar a mă scoate afară din mâlul în care mă afundasem deja îngrijorător de mult.

Noroc că îmi venise fantastica idee de a-mi desface de pe umeri bretelele compleului pe care îl purtam, ușurându-i astfel omului destul de mult munca și truda.

Cu chiu cu vai, și cu îmbelșugate sudălmi care mai de care mai deocheate și mai pline de elemente sacrale specifice limbajului neortodox al românilor plini de nervi, am reușit în cele din urmă să îmi recuperez și compleul din nămol, deoarece el rămăsese blocat în locul în care mă afundasem atunci când mă extrăsese deasupra pământului amicul meu, tot așa cum rămâne în urmă învelișul unei nimfe atunci când acesta se preface în libelulă.

Eu nu m-am prefăcut în nimic deosebit atunci, devenind doar subiect de glume și de distracție pentru mulți dintre pescarii care mă cunoșteau în acea vreme și cărora vă invit și pe dumneavoastră să vă alăturați acum.

Iar din acea zi, trebuie să vă mărturisesc sincer faptul că am început să am oarece majore îndoieli privind justețea dictonului latin Via recta est semper bona căci, așa după cum ne învață strămoșii noștri autohtoni, Tot căzutul e priceput. Lucru care a fost perfect demonstrat în cazul meu, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, dar nici de nămol. De data asta.

**

Prin pădurea Prutului

Păstrând tiparul toamnelor mocirloase, o să mă mut cu amintirile mele pe un alt mal de râu al patriei noastre, și mai anume pe malul Prutului.

Istorioara aceasta este și ea una destul de veche, poate chiar mai veche decât precedenta, datând încă de la primul descălecat al grupului nostru de confrați undițari pe țărmurile Prutului din zona sa superioară, la nici doi pași de locul de unde acesta începe a se așterne ca hotar veșnic curgător între țara noastră și Ucraina.

Eram atunci cinci gealați, visând cu toții la înfăptuirea unor mari și răsunătoare fapte pescărești, mai ales că mergeam a pescui prin locuri încă neprobate de undițele noastre, dar despre care auziserăm noi, din diverse surse, că erau doldora de pești mari și flămânzi, dornici nevoie mare de a fi pescuiți.

Și dacă și Brăila a fost nimerită, nu se putea să nu nimerim și noi până la urmă locul de pescuit la care râvneam.

Numai că și pe noi ne-au nimerit aproape imediat niște foarte protectori apărători de țară care, după ce ne-au vizitat cu privirile lor agere documentele, ne-au comunicat că, pentru a nu se isca niște polemici nedorite între noi și instituția pe care ei o reprezintă, era mai indicat să coborâm o bucată bună de vreme către vale, pe malul Prutului, deoarece bornele pe care le aveam noi trecute în permisele de graniță pe care le dețineam la cea oră locuiau la oarece distanță de locul unde ne aflam atunci.

Unde-i lege nu-i tocmeală, mi amigo pescador, spune o vorbă veche, dar așa a spus și vorba acelor zmăi din armia română periferică, adică din marginea țării, grăniceri numindu-se ei pe atunci, în momentul când am încercat și noi, așa ca niște români veritabili ce ne aflam a fi, să îi luăm cu… poate, poate…, însă totul a fost în zadar.

– Sau lăsații, domnii, lăsați! Am mai văzut noi din astea. Chiar am și pățit-o cu unii ca domniile voastre, căci să nu credeți voi cumva că sunteți primii care ne cereți așa ceva. Nu, au mai existat și alții, înaintea voastră, iar noi am fost băieți de comitet pasiv, nu executiv, și le-am permis să șadă aici, însă atunci când a dat peste dânșii un control inopinat venit de sus, ei tot pe noi ne-au băgat la înaintare, spunând că sunt acolo cu aprobarea noastră. Despre sancțiunile pe care le-am primit noi atunci nu cred că este cazul să vă spunem vouă acum. Deci cunoaștem prea bine cum stă treaba, așa că nu o vă îngăduim să rămâneți aici. Strângeți-vă bagajul și țineți cu mașina drumul ăsta de țară tot înainte. După ce treceți prin pădurea aceea de acolo și mai mergeți încă vreo douăzeci de kilometri, tot la vale, o să ajungeți unde trebuie. Hai, ciao și la revedere!

          Văzând deci că nu se poate face cum am fi vrut noi, am făcut cum au spus ei.

          Lucrurile au mers relativ bine până am intrat ceva mai adânc în pădurea indicată de către cătanele acelea. Acolo a început însă necazul.

          Drumul pe care înaintam noi, fiind puternic hurducați de diverse hopuri și hopurele,  a dispărut fără urmă dintr-o dată, locul fiindu-i luat de o masă amorfă, căreia nici măcar nu i se vedea capătul, de nămol lucios, dar și foarte lipicios, așa după cum dezvoltarea ulterioară a faptelor avea să ne-o demonstreze pe viu, pe haine, pe obraz, pe mâini și nu numai.

          Cred că ați înțeles cu toții ce a urmat. Caii pitulați în motorul mașinii, impulsionați de ajutorul primit din partea celor patru pescari ce împingeau autovehiculul din spate, adică exact invers de cum trag boii la jug, și-au făcut curaj și s-au mai ambiționat foarte, astfel încât, după măcinări aprige de mâluri sub roți și după niște patinări de poveste, au reușit a scoate mașina taman în cealaltă parte a pădurii, la loc de uscăciune a drumului.

          Noi…, fiind nevoiți a sta mai tot timpul în urma roților care împroșcau necontenit noroiul…, vă dați seama cam cum arătam în momentul în care aventura noastră forestieră s-a isprăvit. Ce bine că nu ne-ați văzut și voi atunci, căci nu cred că ne-ați fi cunoscut cine suntem. Nici noi nu ne mai recunoșteam prea bine între noi în acele momente. Pielea și hainele, deopotrivă, ni se contopiseră într-o culoare unică, culoare diametral opusă culorii păcii.

          Văzându-ne ieșind din codru, niște creștini de-ai locului aflați atunci pe acolo, au început a ne cerceta în mare amănunt înfățișarea și straiele, întrebându-se probabil dacă aveam și  oarece cazane de vânzare la noi.

– Hai la cazane! Cazane-avem!

***

Un umăr de sprijin

Revenind iarăși cu amintirile la bătrânul Siret, dar de data aceasta undeva mult mai la vale de locul unde am făcut împachetările acelea în nămol despre care v-am pomenit în prima parte a prezentei povestiri, constat că am nimerit într-o după amiază pierdută de tot în uscăciune, dintr-o foarte fierbinte zi de mijloc de lună iulie.

Fierbințeli cumplite sălășluiau în acea zi și în mine, fierbințeli datorate diferitelor incantații și combinații bahice din seara trecută și a căror sechelele le resimțeam atunci din plin.

Văzând eu că nu-i chip să scap de la sine de maleficele influențe ale aburilor spirtoși  chiar dacă ziua trecuse deja de amiază, am pus mâna pe o sticlă plină și am început procesul de dregere.

Cui cu cui se scoate. Așa se zice și așa se și face. Profesioniștii știu despre ce vorbesc.

Și m-am tot dres, și iar m-am dres, până când m-am defectat din nou.

Colegii pescuiau, dar eu unul eram total inapt pentru așa ceva, hotărând a trage un pui de somn.

După cum am spus la început, era deosebit de cald, iar singura umbră pe care o puteam afla eu era doar cea de la mașină. Aceasta, mașina adică, era parcată tocmai sus, pe malul înalt, iar între ea și buza hăului care se deschidea către apa ce curgea la poalele sale rămăsese maxim jumătate de metru, iar umbra, netrebnica, taman acolo se cuibărise.

 De nevoie acolo m-am cuibărit și eu, pe bucățica aceea îngustă de pământ. Greu să adorm nu mi-a fost atunci căci abia mai puteam ține ochii deschiși.

După ce am zăcut lemn o vreme, simțurile au început totuși să-mi revină treptat și, dându-mi seama că amorțisem, am vrut să mă întorc pe partea cealaltă. Dar numai cât am vrut să fac asta, căci în fapt nu am făcut altceva decât să cad în gol de la înălțimea deloc de neglijat malului abrupt pe a cărui margine adormisem.

Se spune prin lume că există, fără doar și poate, un protector al celor căzuți la datorie în luptele grele cu holerca, iar eu pot să certific din plin acest lucru.

Fără protecția lui de atunci, dumneavoastră ați fi fost scutiți acum de corvoada de a-mi citi aceste rânduri, dar și absolut pe toate cele dinainte, căci veche tare este și povestea asta, deoarece nu ar mai fi avut cine să le scrie. Am făcut contact cu solul după vreo cinci metri de cădere în gol, cu capul în jos. Dacă aterizam în scăfârlie, adio, pescărie! Și adio toate! Norocul meu a fost acela că totuși am reușit să mă sucesc cumva prin aer și am căzut pe un umăr, umărul drept mai precis, reușind să supraviețuiesc căzăturii aceleia, și încă fără leziuni grave.

Nu zic, de atunci îmi tot sare, periodic, umărul respectiv din locul lui, dar bine că nu s-a lăsat cu lumânări, cu coroane și cu veșnice pomeniri, căci umărul, de nevoie, am învățat eu să mi-l pun singur la loc atunci când îi vine lui cheful să-și părăsească locașul său anatomic, momente care trebuie să mărturisesc că uneori sunt chiar violent de dureroase.

Dar na…, știți cum se spune prin lume: capul face, umărul trage!