DE PRIN DELTĂ ADUNATE – O SĂ RUP EU JOARDA DE TINE!

„Aici în Deltă, unde e liniștea și pacea.‟

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

O SĂ RUP EU JOARDA DE TINE!

Se știe că, de regulă, atunci când omul dă de bine nu se mulțumește cu ceea ce are, ci vrea să aibă tot mai mult. Așa este, bineînțeles, și cu pescarii.

Chiar dacă aflaserăm locuri bune, cu potențial piscicol însemnat, noi nu am dorit a continua tot pe acolo pescuitul, astfel că în următoarea zi am purces a cerceta alte zone ale deltei, pe unde nu mai fuseserăm până atunci la pescuit niciunul dintre noi, pentru a căuta știucile cele mărețe pe care încă nu le prinseserăm în expediția noastră deltaică, dar la care visam desigur toți trei.

Balta pe care o alesesem atunci a fi ținta călătoriei noastre ne-a întâmpinat mai întâi cu un canal care se înfunda brusc în niște plauri, făcându-ne a ocoli pe un alt canal pentru a putea pătrunde în cele din urmă în ea, iar apoi cu niște ape stricate și sulfuroase, pline de spume urâte, chiar în gura de vărsare a canalului respectiv. Dar cu cât am înaintat mai mult spre sud-est, pe lângă perdeaua groasă a stufului, am început a afla o apă din ce în ce mai curată și mai limpede, chiar dacă se prezenta lumii sub o nuanță ușor negrie. „- Este de la o buruiană anume pe care o ține balta aceea‟; ne-a informat seara gazda noastră atunci când am chestionat-o asupra aspectului culorii apei aceleia, neagră, dar totuși deosebit de limpede.

Prinzând noi curajul de care aveam nevoie pentru a pescui în apa care se tocmea parcă văzând cu ochii cu cât pătrundeam mai adânc în incintă, am început a prinde și oarece știuci, dar tot din clasa inferioară știucilor corpolente și bine crescute.

Pixuri, stilouri, mârlițe. Acestea erau cadourile pe care le primeam în mod aproape constant de la balta aceea, doar G.P prinzând la un moment dat un exemplar ce s-ar fi putut numi pe drept cuvânt știucă, iar acest lucru ne-a determinat în cele din urmă să părăsim locul, pe la ora amiezii, pornind spre o altă baltă care era tot încă nedublata de niciunul dintre noi trei.

Apa care pătrundea în balta respectivă era deosebit de tulbure, dar în zare, spre malul din nord al lacului, se zărea, sclipind sub bătaia soarelui, azurul dătător de speranțe al apelor limpezi.

Am purces acolo imediat, dar nu am găsit nicio știucă, oricât de mică sau de mare ar fi fost ea. Doar multă buruiană Chiar foarte multă.

După vreo două ceasuri de cazne în van, am ieși de acolo.

Apele erau în creștere, iar canalele începuseră a prinde curenți din ce în ce mai puternici. Acest lucru, cel puțin în teorie, ar fi trebuit să fie foarte bun pentru pescuitul percidelor, adică al bibanilor și al șalăilor.

Am abordat, pe rând, mai multe intersecții de canale, dar rezultatele au fost mai mult decât îndoielnice. Doar vreo doi minioni bibani și o cioată solidă. Atât bibanii, cât și cioata, s-au dedat la gumele mele. Dacă vărgații s-au deranjat, de nevoie, să iasă din apă pentru a mă saluta, cioata însă s-a dovedit a fi foarte încăpățânată, deoarece nici măcar atunci când a fost extrem suduită și nervos zgâlțâită de către subsemnatul nu a dorit a se urni din locul său. Ba, mai mult, și-a luat ca amintire și vârful lasetei mele, cel care a cedat la un moment dat de la atâtea smunciri la care îl supuneam, emițând un pocnet strident, pocnet ce mi-a sfredelit o bună bucată de vreme urechile. Știu că atunci a fost a fost exclusiv vina mea, dar am preferat totuși să vă prezint dumneavoastră situația ca și cum ar fi fost vina cioatei. Un lucru perfect omenesc aș zice, acela de a da vina mereu pe alții și de a nu ne asuma responsabilitatea pentru nimic dacă se întâmplă ceva rău, nu-i așa? Dar cred că nici nu mai trebuie să vă întreb. Știm cu toții cum stă treaba.

Cum stătea atunci treaba în portul din zonă am vrut să verificăm noi mai apoi, port în care, cu alte ocazii, chiar prinseserăm foarte mulți pești, bibani în special, dar și numeroase știuci tinere.

Numai că acum, iată că o singură surată colțată a dorit să ni se prezinte dintre apele limpezi ale ”bazinului‟, așa cum numesc oamenii locului acel mic port dunărean.

Abia în ultima intersecție de canale pe care am probat-o în seara acelei zile am dat cu adevărat de niște bibani care nu țineau niciun fel de regim alimentar, printre care s-au amestecat și câteva roșioare destul de corpolente, și care ne-au delectat cu atacurile lor nervoase, făcându-mă pe mine cel puțin să mai uit de neîmplinirile pescărești și de pierderile materiale de peste zi.

Mâine vom schimba foaia și vom merge din nou pe locurile din ajun. Hotărârea fusese deja luată în totală unanimitate.

” – Să te văd acum, cioată urâtă, cui o să îi mai rupi tu lanseta! Mie în niciun caz. Ha! Ha! Ha!‟

Apropos, să știți că propoziția de mai sus s-a vrut a fi un fel haz de necaz, așa că vă rog să o tratați ca atare! Mulțumesc!

VA URMA