DE PRIN DELTĂ ADUNATE – ȘI-A DAT DOMNUL ȘTIUCĂ

„Aici în Deltă, unde e liniștea și pacea.‟

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

ȘI-A DAT DOMNUL ȘTIUCĂ

Răsăritul timpuriu al zilei următoare ne-a găsit biciuind deja plini de ardoare locurile din prima zi. Plini de ardoare, dar și plini de nădejdi. Uitasem să specific.

Încă de la primele aruncări, câțiva frați bibani, nervoși nevoie mare, au început groaznic a mă certa pentru faptul că le întinam încă de la o oră atât de matinală teritoriile, și nu s-au lăsat până  ce nu mi-au molfăit cu mare nervozitate nălucile, rupându-le cozile cu regularitate.

„Gumele astea să fie singura mea pagubă de azi“, gândeam eu atunci, amintindu-mi fără nici un strop de delicatețe de cioata cu care mă răfuisem în ziua precedentă. Să aveți mereu lansete de rezervă la voia atunci când mergeți la pescuit, dragii mei, mai ales dacă este departe de casă, căci nu se știe niciodată peste ce cioate sau peste ce alți dușmani fracturatori de undițe puteți da!

La un moment dat, în plin stagiu de destrăbălare vărgată, adică în plină acțiune de hrănire a bibanilor, numai ce am simțit în fir și în lansetă un șoc mult mai puternic, un șoc venit parcă dintr-o altă categorie a atacurilor de până atunci, și instantaneu am simțit firul undiței a fi liber și ușor, ca și cum nu ar mai avut nimic la creștetul său umed.

Cei dintre dumneavoastră care sunteți pescari sunt absolut convins că ați înțeles imediat despre ce anume a fost vorba, dar deoarece sunt și foarte mulți, trag eu speranță, cititori ai acestor rânduri care nu fac parte din tagma jucăușilor de lansete, o să explic în câteva cuvinte totul, nu de alta, dar nu vreau să las în urmă oarece frunți încrețite a mirare, căci ridurile, de orice fel ar fi ele, știm cu toții că nu sunt bune. Și nici dorite de nimeni nu sunt. Asta e clar.

Doamna Știucă – denumită de către domnii specialiști Esox Lucius, Pike de către domnii urmași lui nea Willy – cel ce-a avut într-o vară visul unei nopți, curată comedie, ce mai, dat naibii cu talentul său cu tot, Shakespeare ăsta, Brochet de către domnii care sunt de o națiune cu tatăl muschetarilor, cel botezat Alexandre și născut Dumas, sau Hecht de către domnii din țara care l-a făcut cadou lumii pe marele Johann Sebastian Bach – este un pește răpitor care are în gură niște dinți nemaipomenit de tăioși, iar acești dinți adesea mutilează firele pescarilor, tăindu-le ca și cum ar folosi foarfeci. De aceea se impune ca la pescuitul știucilor să se folosească înaintași speciali la firul principal, înaintași care să reziste colților ascuțiți ai acestora. Se găsesc în comerț sau se pot face acasă de către pescari, din materiale speciale, acești înaintași despre care am vorbit, deci nu sunt greu de procurat. Eu, neavând atunci un astfel de înaintaș montat la fir, am suferit paguba meritată din partea știucii care mi-a atacat guma, luând-o apoi cu ea ca pe o amintire, sau ca pe un trofeu, sau pentru ce alta anume o fi luat-o. Știu doar faptul că ea a luat-o între fălci, iar în rest chiar nu știu și nici nu mă interesează prea mult cum au stat lucrurile.

Am schimbat imediat lanseta cu una echipată regulamentar pentru pescuitul cumetrelor dințate și apoi am început a cerceta și a tot întreba apele dacă este adevărat zvonul cum că adăpostesc știuci hoațe între undele lor.

Prea mult nu am avut de așteptat răspunsul la această întrebare căci, după un nou atac debordant al nălucii, lanseta mea a prins a se încovoia tot mai tare și a tresălta sistematic sub impulsurile oferite de prădătorul devenit dintr-o dată pradă.

Ce ți-e și cu viața asta, nu? Acum ești cel mai mare și mai tare, semănând cumplită teroare printre neprihănitele ființe ale umedului și, într-o clipă doar, ajungi a te zbate cu maximă disperare pentru libertatea ta.

Viața te urcă și tot viața te doboară. Așa este de când lumea. Câți oare dintre semenii noștri care au ajuns a gusta din aerul super rarefiat al înălțimilor celor mai înalte ale succesului sau ale bogățiilor nu au avut parte de astfel de căderi, care mai de care mai drastice, în genunea perfectului anonimat și a uitării sau în cea a luciei penurii? Și câte astfel de căderi vor mai avea loc de acum înainte…., oho, stați voi liniștiți, dragilor…, numai Domnul știe, căci, atâta timp cât vor fi oameni pe pământ, aceștia vor fi purtați mereu în sus și în jos de valurile nestatornice, poate chiar crude, ale vieții.

Despre valurile de atunci din jurul bărcii noastre pot spune doar că la acea oră, încă destul de matutină a zilei, erau ca și inexistente, vântul dând dovadă de o crasă lenevie, doar valurile știucii mele  fiind singurele care au mototolit vremelnic perfecta netezime a cearșafului umedului deltaic.

Și acela avea să fie doar începutul unei adevărate parade cu știuci pe care ne-a propus-o, mai mult decât binevoitoare, scena bălții unde pescuiam.

Pot spune, fără a greși, că au urmat niște momente memorabile, ceva de genul:

Pescarul a dat, știuca a luat, fie pescuitul mereu lăudat!

Mai corect spus, pescarii au dat și știucile au luat, la plural, nu la singular așa după cum am spus eu inițial, deoarece și amicii mei, amândoi, au început a mulina înspre barcă, una după alta, știuci, știuci, și iar știuci. Numai știuci.

Pardon! Am greșit, vă rog să mă scuzați! Și iarbă – buruiană – multă am început toți trei să aducem în mod regulat la barcă în cârligele nălucilor noastre, căci zonele de acest fel, cu multe agățături submerse, s-au dovedit a fi sălașurile cele mai sigure ale respectivelor răpitoare solzoase. Foarte interesante erau acele driluri în care știucile veneau înveșmântate în pături groase de verdeață, dar nu cred că trebuie să vi le descriu eu, drilurile respective, deoarece știți și voi cum stă treaba, iar dacă încă nu știți, aveți tot timpul din lume să aflați de acum înainte. Trebuie doar să încercați. Adică să mergeți la pescuit. Hai, curaj, că pescuitul nu mușcă! Doar știuca.

Tocmai pentru a încerca să păcălesc cumva respectivele agățători, în timp ce evoluam scenic chiar în largul antreu al unui golf întins, mărginit în partea sa stângă de stuf și apoi de un talian, iar în partea sa dreaptă de niște pletoase sălcii și apoi de un alt talian, am schimbat năluca cu una dintre cele mai mici linguri oscilante pe care le aveam atunci la mine, lingură care, pe lângă faptul că avea o greutate destul de redusă, era echipată și cu o ancoră destul de micuță.

Este o vorbă celebră printre pescari care zice: „Momeală mare, pește mare.“. Atunci însă nu a fot deloc așa. La cea mai mică nălucă dedicată știucilor cu care am pescuit în acea zi am prins cele mai mari exemplare ale întregii noastre expediții pescărești de anul acesta din Delta Dunării.

Spre după amiază s-a pornit tot mai tare vântul, îngreunându-ne din ce în ce mai mult pescuitul, dar ne-am mutat chiar la buza stufurilor, urmând linia acestora, și am continuat a prinde știuci, chiar dacă majoritatea dintre ele au fost doar de categorie mică, dar măcar nu am stat degeaba.

În ziua următoare, ultima a expediției noastre deltaice, tot acolo, pe acel lac, am fost și tot cu multe, unele dintre ele fiind chiar frumoase, știuci ne-am răfuit noi până în momentul în care, pe la ceasurile amiezii, Eol, fiind probabil mult prea invidios pe rezultatele noastre pescărești, s-a răsculat cu mult prea turbată furie asupra lumii lacustre, făcând balta întreagă să geamă și să fiarbă în spume și în valuri din ce în ce mai mari, determinându-ne a ne muta cu barca pe canale, acolo unde, parcă anume pentru a-i face în ciudă ofticosului zeu al vântului, am dat de niște bancuri deloc seci de bibani și bibănoi nevrotici, așa că au urmat, până la fuga soarelui către asfințit, alte clipe de destrăbălări pescărești de neuitat.

Atunci când am simțit noi coborând peste baltă adierea răcoroasă a înserării, imediat am și purces la drumul spre casă, fiind cu adevărat împăcați și liniștiți ca pescari după întreaga agitație a acelei zile.

Împăcarea și liniștea ca oameni, ca iubitori de frumos și de natură, ne-am regăsit-o admirând peisajele deltei, așa după cum am făcut în fiecare dimineață și în fiecare seară cât am stat acolo, peisaje mai mult decât fantastice și pe care le-am descris de atât de multe ori până acum în lucrările mele mai vechi încât m-aș acuza eu însumi de repetitivitate dacă aș mai face-o încă o dată.

Vreau doar un singur lucru să vă mai spun și apoi voi pune capăt acestei foarte scurte evocări a excursiei noastre halieutice din deltă de anul acesta:

 Nu ratați, oameni buni, niciodată ocazia de a vizita Delta Dunării, deoarece aceasta este un tărâm binecuvântat, un tărâm de poveste, un tărâm unde te simți cu adevărat liber, descătușat și deconectat de la toate nimicniciile cotidianului!

*

SFARSIT