Cormoranii sunt, fără îndoială, cei mai aroganți filozofi ai ecosistemului. Ei privesc totul de sus – nu doar pentru că zboară, ci pentru că sunt convinși că înțeleg lumea mai bine decât oricine. Cu aripile lor negre, ca o teză pesimistă, și cu ochii mereu iscoditori, ca un adevăr incomod, cormoranii au dezvoltat o doctrină proprie: „Tot ceea ce se mișcă este analizabil. Uneori chiar și mâncabil.”

Primul lor capitol interior este dedicat peștilor, pe care îi consideră „masă de studiu” în sensul cel mai literal. Pentru cormorani, peștii sunt niște creaturi simpatice, dar naive, care trăiesc într-o lume prea mică pentru ambițiile lor. „Peștii sunt filozofi ai adâncului”, spun cormoranii, „numai că gândesc prea încet. Până termină ei o idee, noi am terminat deja prânzul.” Totuși, există și o notă tragică în observațiile lor: peștii sunt singurele ființe care nu fug de adevăr, ci doar de cioc. Iar asta, în ochii cormoranilor, îi face demni de un anumit respect… culinar.

Al doilea obiect de studiu sunt braconierii, pe care cormoranii îi consideră un fel de adversari. Și asta pe bună dreptate.

 „O specie care nu poate trăi în ape, dar care insistă să le golească”, a notat un cormoran bătrân și înțelept în jurnalul său, vorbind despre braconieri.

Pentru cormorani, braconierii sunt niște creaturi bizare, imprevizibile și profund lipsite de eleganță. „Dacă tot vrei să iei pești”, spun cormoranii, „măcar fă-o cu stil, cu precizie, cu rafinament. Nu cu otravă, explozibili, generatoare de curent electric ori plase cu ochiuri mici”. În ochii lor, braconierii sunt tragedia supremă: oameni care nu înțeleg nici apa, nici aerul și nici măcar pe ei înșiși.

Apoi, la judecată, vin pescarii sportivi, pe care cormoranii îi privesc cu un amestec de milă și amuzament.

„Acești oameni vin să prindă pești, dar îi eliberează. Vin să se relaxeze, dar se enervează. Vin să tacă, dar vorbesc întruna, așa ca niște cititori care citesc cu voce tare într-o bibliotecă.”

În final, cormoranii își îndreaptă privirea critică spre oameni în general.

Pentru ei, oamenii sunt o specie fascinantă, dar contradictorie.

Un cunoscut profesor cormoran, extrem de apreciat în lumea aviatică a filozofiei, nota într-unul dintre studiile sale asupra clasei oamenilor următoarele:

 „Oamenii sunt acele ființe care construiesc poduri pentru a traversa râurile, dar apoi distrug apele. Ei vor natură, dar o cară acasă în sacoșe. Oamenii caută echilibrul în viață, dar distrug neîncetat echilibrul lumii.”

Concluzia cormoranilor este simplă: „Lumea este un lac mare în care unii înoată, alții zboară, unii pescuiesc și alții îl distrug.”

Și astfel, cormoranii, acești filozofi ai aerului și ai apei, își continuă existența între cer și luciul apei, meditând la absurditatea tuturor speciilor de dedesubt. Pentru ei, viața este un spectacol, iar peștii, braconierii și pescarii sunt doar actori într-o piesă pe care cormoranii o urmăresc cu un amestec de ironie, superioritate și foame. Multă foame.

The post Discursul Cormoranilor despre Lume appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Prolog personal – despre drumuri lungi și tradiții.

Pentru unii oameni, luna martie înseamnă ghiocei. Pentru alții, început de sezon. Pentru mine, însă, martie înseamnă EXPO F&H.

Ani la rând am făcut drumul lung din Bucovina până la București, asemenea unui pelerin hotărât să ajungă la locul sacru al halieuticului, al lansetelor, mulinetelor, momelilor și al întâlnirii cu prieteni dragi. Anul acesta, la ediția aniversară, am fost din nou – eu, fiul meu David și încă trei amici de-ai mei (Mihai, Florin și Giovani), un mic banc de pescari entuziaști, fiecare cu propriile ritualuri, propriile glume și propriile tentații expoziționale.

Pentru prietenii mei, Expo F&H este un prilej de reîntâlnire și de „hai să vedem ce mai e nou”. Pentru mine este un ritual anual care îmi amintește de ce iubesc atât de mult pescuitul, iar pentru cititori, această introducere devine cheia prin care întregul tratat capătă suflet.

1. Introducere în etologia pescarului expozițional

În literatura de specialitate dedicată Homo Pescarius Enthusiasticus, există un consens aproape academic: această specie atinge apogeul comportamentului social în mediul artificial numit „expoziție de profil”. Aici, indivizii se adună în stoluri compacte, migrează între standuri și emit sunete specifice precum:

„Ia uite, băi, este la reducere!”

„Pe ăsta îl am, dar îmi mai iau unul.”

„Nu iau nimic anul ăsta.” (minciună demonstrată științific la fiecare ediție).

Ediția a zecea, jubiliară, a EXPO F&H a reprezentat, din punct de vedere etologic, un moment de vârf al sezonului de împăcare dintre pescar și portofel, un ritual anual în care instinctele primare se activează simultan cu ofertele din standuri.

2. Habitatul: Pavilionul B1 ROMEXPO – Delta dintre betoane; un ecosistem controlat

Pavilionul B1 este un biotop complex, cu densitate mare de stimuli vizuali: momeli fluorescente, mulinete strălucitoare, bărci care arată ca niște SUV-uri plutitoare și standuri bogate în produse vânătorești.

În acest mediu, pescarul prezintă comportamente ritualice perfect documentate:

– atinge fiecare lansetă, chiar dacă are acasă 17 identice;

– „Cât duce firul ăsta?”, întreabă mereu cu tonul unui inginer de la NASA;

– se uită la motoare de barcă de parcă ar negocia achiziția unei fregate;

– face poze la standuri ca la safari;

3. Subspecii observate la expoziție de-a lungul anilor

3.1. Pescarul Mitologicus

Recunoscut după fraza sacră:

„Eu am prins odată o știucă, o-ho, măi frate, n-am poză să-ți arăt acuma, că mi s-a descărcat telefonul.”

Această subspecie are abilitatea unică de a mări dimensiunea capturilor cu 20% la fiecare povestire repetată.

3.2. Vânătorul Explicativus

Individ calm, cu privire de om care a văzut multe. Explică oricui:

„Nu e vorba de împușcat, e vorba de echilibru în ecosistem.”

De obicei, poartă pălărie verde, de multe ori împodobită cu pene, și vorbește despre „etica vânătorii” în timp ce admiră o pușcă de calibru cât o antenă GSM.

3.3. Pescarul Tehnologicus

Îl recunoști ușor: are în mână un sonar, un aparat dotat cu GPS, o dronă, un fir de minim 8x – mai rezistent decât relațiile lui sociale – și o aplicație care îi spune constant care este temperatura apei în întreaga lume.

Fraza lui preferată este: „Fără tehnologie, nu mai prinzi nimic în ziua de azi.”

3.4. Juvenilul Entuziasmaticus

Această subspecie tânără prezintă o curiozitate naturală pentru: câini de vânătoare, animale împăiate, bărci, lumini, orice are butoane. Este considerat un indicator al sănătății ecosistemului expozițional: dacă un copil se simte bine, expoziția este reușită.

4. Ritualul achiziției – mecanisme psihologice și reflexe ancestrale

4.1. Faza de Observație Intensă

Pescarul fixează obiectul dorit cu privirea unui vultur care a văzut un șoarece apetisant: „Asta sigur prinde.”

4.2. Faza de Justificare Economică

Individul începe să explice:

„Este o investiție considerabilă.”

„Dar la cât pescuiesc eu, își scoate banii.”

„Dacă nu o iau acum, o să regret.”

4.3. Faza de Achiziție Ireversibilă

Portofelul se deschide singur, ca o scoică sensibilă la vibrațiile din interiorul pavilionului și ale celor din sufletul posesorului său.

5. Dedicație pentru Cristian Mihai Albu – Guvernatorul Ecosistemului Expozițional

Acest tratat nu ar fi complet fără o mențiune specială pentru omul care, an de an, orchestrează întregul spectacol expozițional: Cristian Mihai Albu.

El aparține categoriei Homo Organizatorus Maximus, o specie rară, capabilă să: adune sute de expozanți, zeci de mii de vizitatori, tone de echipamente și să le pună pe toate în ordine fără să-și piardă niciodată cumpătul. Aproape niciodată.

Ca și precedentele, și această a zecea ediție i-a purtat din plin amprenta: matură, solidă, spectaculoasă.

6. Scurt final – Epilog despre migrația anuală a pescarilor și vânătorilor către capitală

EXPO F&H – nu este doar o expoziție. Este un ritual. Aici, fiecare pescar și vânător devine, pentru câteva ore, varianta lui ideală: mai priceput, mai informat, mai dotat tehnic și, desigur, mai împlinit.

Iar eu, împreună cu David și cu prietenii mei, am fost din nou parte din acest spectacol.

Și voi fi și la anul, dacă va fi sănătate,

Pentru că unele tradiții nu se explică, ci doar se trăiesc.

La bună (re)vedere!

The post Habitatul F&H Expo – Ediția X appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(proverb)

1. Împărăția peștilor

Ei, dragii mei, amu cică era odată, demult de tot, pe când lumea toată era altfel decât asta de acuma, o vreme în care peștii erau împărați peste toate cele. Nu numai prin bălți și mări, cum îi vedeți voi astăzi, ci și pe uscat, pe dealuri, prin păduri, ba chiar și prin sate, acolo unde-și făceau bordeie din scoici mari și-și uscau solzii la soare, ca niște boieri din ceia fuduli.

Iar cel mai vrednic dintre dânșii nu era cineva cu un nume strașnic, cum cred că v-ați aștepta – nu era Crapul Împărat, nici Șalăul cela Bătrân, nici măcar marele Somn Musteață nu era – ci era un pește mic, rotungior, vărgat și cam săltăreț, pe numele lui Bibănică cel Prost. Așa-i ziceau toți, dar nu pentru că era vreun prostovan ceva de felul lui, ferească Sfântul, ci pentru că se prefăcea a fi așa. El era mai șmecher decât toți peștii la un loc, dar își ascundea mintea sub o mutră bleagă, ca să nu-l pună ceilalți la treabă. Bibănică umbla toată ziua cu o coajă de nucă pe post de pălărie și cu o trestie subțârea drept toiag, iar dacă îl întreba careva câte ceva, el își dădea degrabă ochii peste cap și zicea rânjind:

— Eheee, io-s prost, măi fraților, nu mă puneți pe mine la socoteli, că-mi încurc solzii!

Dar în sinea lui râdea, căci știa toate potecile lumii, toate ascunzișurile și toate năzdrăvăniile. Și tocmai istețimea aiasta a lui avea să-l bage într-o belea mai mare decât roata morii.

          Tot pe acea vreme, trăia pe acolo și un duh vechi, prăfuit și cam supărat pe viață, care-și ducea zilele și-și făcea farmecele într-o scorbură de stejar bătrân și se hrănea cu fum de bureți uscați. Duhul aista, pe numele lui Duhul Mârâilă, era tare posac și nu suferea deloc glumele altora. 

Însă Bibănică al nostru, așa cum îl știa toată lumea de poznaș, nu se putu abține și, într-una din zile, el se duse la scorbura lui Mârâilă și se puse, chipurile, pe bocit, de săreau și dungile de pe dânsul.

Duhul, auzind zarva pe care o făcea acela cu plânsul său închipuit chiar lângă casa lui, ieși din sălaș și-l întrebă pe plângăcios: 

— Măi Bibănică, i-a zis el, da’ de ce ești tu așa de supărat? Ți s-o muiet norocul în ploaie?

Bibănică se făcu a nu auzi nimica.

— Taci, măi pește obraznic? Să știi dară că eu sunt un duh mare și tare, așa că nu îngădui la nimenea să mă ia peste picior!

— Apoi, dacă ești așa de mare și de tare, după cum singur zici că ai fi, spuse Bibănică oprindu-se din boceală, învață-mă și pe mine ceva, că eu, săracu’, nu știu decât să dau din coadă.

Duhul, mândru nevoie mare și vrând a se făli cât mai degrabă, îl întrebă:

—  Și ce anume ce ar dori unul ca tine să învețe de la mine, măi Bibănică?

— Apoi, duhule, tu te lauzi că ești priceput la toate, așa că învață-mă și pe mine, rogu-te, cum se pupă o fată, că tare mi-o căzut una cu tronc, și eu, fiind așa de bătut cu leuca în cap, nu știu cum să fac. Și tare mă tem că, dacă n-o s-o pup mai repedea, o s-o pupe alți flăcăi înaintea mea și o să mi-o fure, de-o să rămân iară sângur, ca prostu’, așa după cum îmi iaste și numele cu care m-am pricopsit de la lume.

          Duhul l-o ascultat cu mare atenție și, când bibanul o tăcut, i-o zâs așe:

— Mare adevăr ai grăit, măi Bibănică. Așa-i cu muierile, tăti vor pupate. M-ai întrebat dacă știu cum să face…, normal că știu, că doară îs duh însurat, ci naiba…, dar ție cum să-ți arăt? Că doară nu-i vre să ti pup pi tini, Doamni ferești!

— Păi nu pi mini, boier duh-matale, ci pi soața dumitale. Ei, ci zâci dară, îmi arăți?

O stat duhul ș-o tot cumpănit, s-o tot gândit și, până la urmă, o chemat-o afară pe nevasta lui cea tinerea, și care, uitasem asta să vă spun, era tocmai fata care îi picase cu tronc lui Bibănică al nostru, și, tam-nesam, o și pupat-o pe gură.

Dar Bibănică, având socotelile lui făcute în gând, se prefăcu a nu pricepe nimica.

Atuncea, Mârâilă îi mai arătă o dată, după care îl întrebă dacă s-a luminat vreo țâră la minte cum trebe făcută treaba, însă peștele cela mic i-o zîs că încă nu-i tare sigur c-o înțeles chiar întru totul.

— Ș-amu cum, dihania dihăniilor, să te mai învăț, măi Prostovilă? Ce să mai fac ca să pricepi și tu, odată pentru tătdeauna, cum trebi pupată o fată? începu a se da de ceasul morții duhul cel disperat.

— Păi, duhule-mărețule, lasă-mă să probez pe soața lu’ matale, iar dumneata uite-te atent ce fac, și mi-i zâce pe urmă dacă am pupat-o bine ori nu! Ce spui, tălică, de aiasta?

Și-atuncea, Mârâilă, care bubuia ca un cazan încins la foc mare, văzând cât de netot îi acela din fața lui, de voie – de nevoie, se învoi și-l lăsă să-i pupe nevasta.

Bibănică atâta aștepta și, lepădând pe dată toată nerozia lui închipuită, o cuprinse degrabă în brațe pe femeie și o pupă cu atâta foc și dragoste, că doar orb tare ori nătâng de-a binelea trebuia să fi fost ca să nu pricepi ce făcea pungașul, și cum îl jucase el pe degete pe duhul cel care începu a urla în gura mare:

— Măi pește, tu m-ai batjocorit! Las’ că-ți arăt eu ție! O să fac eu ce-o să fac, și-o să vă scot pe tine și pe toți ai tăi din stăpânire, o să vă izgonesc de pe uscat și o să vă bag în ape pentru tătdeauna!

Peștele, dând drumul muierii, porni a râde, crezând că duhul urlă doar de ciudă, dar Mârâilă nu glumea, și din clipa aceea el a început să născocească un plan, ceva nou, ceva nemaivăzut. Ceva ce avea să schimbe lumea.

2. Invazia omului

Duhul Mârâilă s-a pus, așadar, cu mare hotărâre și grabă pe treabă. A frământat lut, a suflat fum, a amestecat buruieni, a scuipat foc, a mormăit descântece, și din toate astea a ieșit… o făptură ciudată.

Nici cu solzi, nici cu aripi, nici cu coadă. O mogâldeață cheală, cu pielea goală, cu două bețe pe post de picioare și două lopățele pe post de mâini.

— Asta-i răzbunarea ta? a întrebat atunci Bibănică, chicotind. Un boț de carne fără solzi?

— Taci, măi obrazniculi! a răcnit duhul. Aista-i OMUL! Și omul o să vă deie vouă di cap!

Și așa a fost.

Omul, de cum s-a trezit pe lume, a început să scormonească, să sape, să taie, să ardă, să bată, să fugărească, să prindă, să mănânce și să se înmulțească. Era mai harnic decât o colonie de furnici și mai lacom decât un somn flămând.

Peștii, care până atunci trăiseră boierește pe uscat, au început să fie vânați, prinși, uscați, prăjiți, afumați, sărați, ba chiar și povestiți în snoave.

— Măi Bibănică, tu ai făcut asta? întrebau peștii îngroziți. Tu l-ai supărat pe duh?

— Eheee, io-s prost, măi fraților, ce să știu eu? răspundea el, dar în sufletul lui îl cam strângea coada de rușine.

Omul, odată pornit, nu s-a mai oprit. A luat pământul în stăpânire, a ridicat bordeie, apoi case, apoi cetăți. A făcut foc, a făcut plug, a făcut topoare, a făcut războaie.

Așa că peștii nu mai aveau loc de el.

3. Refugiul peștilor

Și într-o zi, când oamenii au început să prindă peștii cu mâna, cu coșul, cu plasa, cu harponul, cu orice le cădea în mână, peștii s-au adunat la sfat.

— Gata, fraților, nu mai putem sta pe uscat! Omul ne mănâncă de vii!

— Unde să fugim? a întrebat un păstrăv speriat.

— În ape! a zis Bibănică, cu glas hotărât. Numai acolo nu poate omul să ne ajungă!

Și toți peștii, mari și mici, grași și subțiri, cu solzi aurii ori cenușii, s-au aruncat în râuri, în lacuri, în mări, în oceane, ascunzându-se în adâncuri, în stufuri, în gropane, în corali și în alge.

De-atunci, omul a rămas pe uscat, iar peștii în apă.

Iar Bibănică cel Prost – care nu era prost deloc – s-a retras într-o baltă liniștită, unde stă și azi, dacă n-a fost prins între timp, povestind la alți pești cum a păcălit el un duh și cum a pierdut o lume.

Și dacă-l întrebi de ce a făcut-o, el ridică șmecherește din coadă și zice:

— Eheee, io-s prost, măi fraților…, dar nu chiar așa de prost!

The post POVESTEA LUI BIBĂNICĂ CEL PROST appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(mitologic, dar adevărat)

‟Să nu faci nimic când ești dominat de o pasiune furibundă, e ca atunci când încerci să navighezi pe o mare, pe vreme de furtună.‟

Thomas Fuller

Personaje:

Neryna – tânără peștoaică îndrăgostită de un pescar; ea devine Sirena Pescarilor;

Elyon Aatami – un om – pescar, figură amăgitoare și inaccesibilă;

Vocea Mării (Thalassa) – instanța morală a apei;

Mreaja Umbrei – prezență abstractă, simbol al depresiei și nebuniei;

Erinda Zores – ființă hibridă, martoră a destinului Nerynei.

Actul I: Monologul Nerynei

(Scena: Noapte. Liniște absolută. O corabie pescărească veche, cu velele strânse, plutește încet pe ape. Elyon Aatami stă pe marginea punții, privind spre orizontul înstelat. Neryna, ascunsă în adâncuri, își ridică privirea spre el. Lumina lunii se sparge în valuri, ca într-un vitraliu lichid.)

Neryna (monolog): „Îl privesc și nu îndrăznesc să mă apropii. Elyon Aatami, numele lui este ca o pecete de preț pentru mine, ca o promisiune pe care marea nu mi-o va îngădui. Eu sunt ființă de apă, născută din solzi și tăcere, dar inima mea bate ca a oamenilor. De ce nu pot să fiu ca el? De ce trupul meu se agață de adâncuri, ca o mreajă de umbre ce mă ține prizonieră?

Îmi doresc să pășesc pe puntea corabiei lui, să simt lemnul sub tălpi, să-i ating mâna, să-i ascult glasul. Însă sunt doar o umbră în valuri, o dorință neîmplinită. Marea mă ascunde, dar nu mă ascultă. Oh, MARE, lasă-mă să visez că sunt om, chiar dacă visul acesta mă va sfâșia!

Elyon…, tu nu știi că în privirea mea se adună toate furtunile, dar și toate răsăriturile de soare. Tu nu știi că pentru tine aș renunța la solzi, la adâncuri, la cântecul meu. Dar dacă nu voi fi nici pește și nici om, ce voi fi? Un strigăt suspendat între lumi, o ființă fără loc. Și totuși, pentru tine, aș îndrăzni să pierd totul.”

(Se aude un murmur adânc, ca un avertisment: Vocea Mării, încă îndepărtată, dar prezentă.)

Actul II : Transformarea

(Scena: adâncurile mării, luminate de o strălucire fantasmatică. Neryna se află singură, dar neliniștea ei cheamă o ființă hibridă – Erinda Zores, jumătate femeie, jumătate monstru, cunoscătoare a tainelor dintre lumi. Vocea Mării se aude ca un murmur amenințător, dar nu se arată încă pe deplin.)

Neryna: „Nu mai pot rămâne doar o umbră din valuri. Îl vreau pe Elyon Aatami, vreau să fiu cu el și ca el. Să îmi smulg solzii și să îmi frâng coada ca să-mi poată crește picioare. Dar cum să rup legile mării? Oh, adâncuri, dați-mi puterea să mă ridic!”

(Din întuneric apare Erinda Zores, cu o voce șoptită, ca un ecou din abis.)

Erinda Zores: „Te aud, Neryna! Eu sunt cea care cunoaște trecerea dintre lumi. Dacă vrei să devii om, trebuie să plătești: Să renunți la cântecul mării, la răsuflarea adâncurilor. Dar nu se știe dacă vei fi vreodată întreagă. Este posibil să rămâi suspendată între destine…, nici pește, nici om.”

Neryna (cu disperare): „Accept! Accept orice! Îmi voi renega specia, îmi voi nega proveniența și numele. Pentru el, pentru Elyon Aatami, voi face orice, căci vreau să fiu om!”

(Erinda Zores ridică brațele ca într-un ritual mistic, iar valurile se învârtesc în jurul Nerynei. Solzii ei încep să cadă, jumătate din ea se transformă în om, dar coada nu i se frânge și picioarele nu-i cresc. Ea rămâne cu trupul pe jumătate femeie și pe jumătate pește, iar cântecul mării nu  mai răsună prin ea. Se prăbușește în apă, sfâșiată de durere.)

Vocea Mării (tunet adânc): „Neryna! Ai fost amăgită de o ființă a uscatului, de un om, de un prinzător de pești și ai trădat adâncurile! Ți-ai trădat familia și originea. Ai renunțat la darul nostru, dar nu ai primit darul oamenilor. De acum vei fi o creatură fără loc!”

(Neryna urlă, dar din gura ei nu mai răsună cântecul dulce al mării, ci un sunet straniu, ca o chemare rătăcită. Ea își acoperă fața, înțelegând că nu mai aparține niciunei lumi.)

Actul III: Nebunia Nerynei

(Scena: adâncurile mării se întunecă. Neryna plutește singură, fără cântec, fără solzi, cu sufletul frânt. Din adâncuri se ridică Mreaja Umbrei, o prezență abstractă – o voce cu o siluetă difuză – care o învăluie. Lumina lunii nu mai pătrunde în ape. Totul este un abis întunecat.)

Neryna (rătăcită, tremurând): „Nu mai sunt pește…, dar nu sunt nici om. Marea m-a alungat, iar pământul nu mă primește. Ce sunt eu? O fantomă, o greșeală, un strigăt, o rană deschisă între lumi? Umbra mă strânge tot mai mult și tot mai tare, ca o mreajă ce nu se rupe. Îmi aud gândurile ca pe niște ecouri false. Nebunia mă cheamă, și eu îi răspund.”

(Mreaja Umbrei se apropie, vocea ei este ca un murmur abia perceptibil.)

Mreaja Umbrei: „Neryna, tu ești de acum a mea. Ai pierdut cântecul mării, ai fost respinsă de lumina oamenilor. Rămâi cu mine, rămâi să fii regină absolută în palatul nebuniei din mințile tale!”

Neryna (cu un strigăt): „Da! Asta sunt acum. Regina nebuniei. Asta am ajuns din cauza unui om. Din cauza unui amăgitor și prinzător de pești. Poate că îmi merit cu adevărat soarta. Poate că, într-adevăr, îmi merit neascultarea. Dar…, dacă nu pot fi iubită, în schimb voi fi temută. Dacă nu mai pot cânta adevărul, voi cânta neliniștea. Jur pe adâncuri și pe ceruri, jur că voi răzbuna durerea mea pe toți pescarii lumii! Îi voi ademeni necontenit înspre ape cu cântecul meu și îi voi condamna astfel la neliniște. Elyon Aatami nu va fi al meu, dar el și toți cei aidoma lui vor fi de acum înainte prada mea. Dar…, îmi trebuie un nume. Un nume înșelător, precum cântecul meu. Mă voi numi SIRENA PESCARILOR. Așa să fie! ….

Vocea Mării: „Neryna, ai ales. Din dorința ta neîmplinită și din nebunia ta, s-a născut neliniștea. De acum, cântecul tău va fi chemarea ei. Asta va fi în veci menirea ta!”

Actul IV – Confruntarea

(Scena: corabia veche, cu velele sfâșiate de vânt. Marea este agitată de o furtună groaznică. Elyon Aatami stă pe marginea punții, privind îngrozit spre ape. Din valuri se ridică Neryna, cu trupul ei hibrid, jumătate femeie, jumătate pește, dar cu privirea arzând de nebunie. Lumina sângerie a lunii cade pe chipul ei, dezvăluind frumusețea și groaza în același timp. Vocea Mării murmură ca un cor nevăzut.)

Neryna (cu pasiune și disperare): „Elyon Aatami! Am rupt solzii, am frânt adâncurile, am renunțat la cântecul mării pentru tine. Privește-mă! Nu mai sunt pește, nu sunt om, dar pot fi a ta dacă vrei! Întinde mâna și ia-mă pe puntea corabiei tale, fă-mă parte din lumea ta!”

Elyon Aatami (cu uimire și teamă): „Ce ești tu, ființă a apelor? Nu, tu nu ești femeie, tu nu ești om. Ești o corcitură, o fantasmă născută din dorințe și blesteme. Nu pot să te primesc. Corabia mea nu este pentru umbre, inima mea nu e pentru minciuni.”

Neryna (râzând în hohote): „Știam că așa vei răspunde, Elyon Aatami! Știam. Dar am vrut s-o aud din gura ta. Prin spusele tale, acum, tu ți-ai pecetluit soarta.”

(Mreaja Umbrei se ridică în jurul ei, ca un val. Neryna cântă pentru prima dată cântecul dulce și otrăvit. Elyon Aatami se retrage la început înspăimântat, iar corabia se clatină, dar până la urmă el nu poate rezista chemării din cântecul sirenei și se aruncă de bunăvoie între taluzurile spumegânde. Vocea Mării răsună, râzând profund, ca un verdict final.)

Vocea Mării (ca un cor): „Așa s-a scris legenda! Neryna – prima sirenă. Elyon Aatami – prima ei victimă. Un amăgitor de pești amăgit de un fost pește.

Ascultați voi, cei ce încercați necontenit să păcăliți peștii apelor, voi – pescarii întregii lumi: de acum, cântecul chemării va răsuna necontenit în voi! Neliniștea vă va chinui mereu și mereu, până atunci când veți fi devorați de voi înșivă și, de bunăvoie, veți cădea victime propriei voastre pasiuni!

Așa se va face cu adevărat dreptate!

(Valurile se ridică, ca un cor final, iar lumina se stinge).

Așa este legenda.

The post TEXTE ALTFEL (3) – SIRENA PESCARILOR appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Actul 1

Mult, prost și fără rost

A fost odată, nu de mult, a fost atunci o dată, o zi de patru Brumărel, o zi plină de ceață, când doi plecat-am noi din sat, și din oraș mai unul, vrând Delta să o cucerim, iar pești să prindem cu duiumul.

Ehei, dragii mei, și așa au și stat lucrurile în sfânta ziua aceea de sâmbătă dimineața foarte, pe când cocoșii încă visau și deșteptătoarele sforăiau, atunci când noi, cei trei crai –  pescari – de la răsăritul nordic al țării (Nord-Estul României, adicătelea) ne-am îmbarcat în automobil, urmăriți îndeaproape (la doar o lungime de cârlig de remorcare distanță) de barca ce urma să ne fie gazdă și martoră la aventurile noastre halieutice viitoare, și am pornit prin ploaie grea și ceață deasă înspre paradisul visat al pescarilor, spre Delta noastră cea frumoasă și încă destul de sălbatică.

          Și astea toate s-au întâmplat pentru că ele trebuiau să se întâmple, dar și pentru că de vreo șapte ani încoace eu am contractat și dezvoltat în timp o boală destul de gravă, denumită de mine și de alți specialiști: „Febra acută a Deltei de Toamnă, în stare recidivantă”.

          Făcând abstracție de multele și foarte diversificatele piedici care s-au tot organizat, aranjat și interpus în calea noastră până în acea dimineață anterior pomenită, precum și a drumului nostru cu mașina până la Mahmudia și apoi cu barca până la Sfântu Gheorghe, mă voi concentra foarte pe scurt doar asupra escapadei noastre de pe tărâmurile lacustre dunărene din acest an.

          Mai precis, voi împărți povestirea acelor zile de pe meleagurile palustre în trei părți distincte.

          Aceasta este prima parte și, așa după cum ne spune și titlul său, ea simbolizează din plin rezultatul lungilor noaste peregrinări pe ape din prima zi – duminica, a concediului nostru din Delta Dunării 2025.

          Nu asta ne-am propus noi să facem, dar, din păcate, asta am făcut atunci ”cu mare brio și cu mult succes‟, așa după cum spune un amic de-al meu, ciuntitor ”Magna cum laude‟ al limbii române.

          Totuși, dacă mă gândesc bine, toți trei: G., C și subsemnatul C.D.F, (cine scrie, parte-și face, chiar și de litere), cu toții am prins până la urmă câte ceva și în acea stearpă zi. Astfel, G. a prins un strapazan, singurul pește al zilei pentru toți, C. a prins prima ieșire în Delta Dunării din viața sa, care a ajuns recent la al șaptezecilea an de viețuire neîntreruptă, iar eu am prins a-mi calma, puțin câte puțin, dorul de peste un an pentru frumusețile peisagistice ale locurilor.

          Mult, prost și fără rost, dar cu barca. Măcar atât.

Actul 2

Făcând baie cu Barbara

          Acest minunat act secund ne propune după-amiaza zilei de luni, 6 octombrie, conform calendarului pentru anul în curs, atunci când pe coclaurile dunărene și-a făcut, neinvitată, apariția și Barbara, sau Varvara, dacă vreți să sune puțin mai românește.

          Dăduserăm noi, în sfârșit, de pești, după o zi anterioară tare secetoasă halieutic, de bibani, ca să fiu mai exact, și ne tot luptam cu ei cu multă și mare înfrigurare, atunci când s-au petrecut două lucruri. Unul așteptat și unul nu. Cel așteptat a fost că de guma mea s-a interesat de foarte aproape chiar un exemplar din familia percidelor, Sander Lucioperca fiind numele dumnealui de botez, dar eu l-am strigat doar după poreclă, și anume: Străpișor. De fapt, i-am zis pe porecla cea care rimează cu Ionică, știți voi care, că doar aveți 18 ani împliniți, așa că nu mai are rost să o repet și eu aici. Lucrul cel neașteptat și chiar nedorit de noi toți a fost faptul că cineva a răpit soarele și a întunecat cerul. Erau norii lui lelea Varvara, trimiși de ea înainte, anume ca să sperie pescarii venetici așa ca noi.

          Dacă mai este totuși cineva care se întreabă cine este această Varvara sau Barbara, așa cum îi spun cei de la orașe și târguri, îl rog să citească următorul scurt fragment: „… Ciclonul Barbara a lovit România în prima săptămână din octombrie 2025, cu intensitate maximă între 6–8 octombrie, provocând ploi record și fenomene extreme. A fost un episod meteo de referință, comparabil cu cele mai puternice furtuni mediteraneene din ultimii ani. …‟ (sursa: Măria Sa –  Internetul).

          Deoarece dibuirea acelor vărgați răpitori a presupus parcurgerea la bordul ambarcațiunii noastre (în fapt, este a lui G. barca, dar, pentru acele câteva zile de strânsă tovărășie pescărească, cred că nu o să se supere el pe mine dacă o să o numesc ”a noastră‟), a unei distanțe deloc de neglijat de la locul unde eram noi încartiruiți, pot spune liniștit așa deoarece s-au desfășurat în acea perioadă mai multe manevre și exerciții militare în zonă, și văzând amenințarea ce pogora dinspre orizont, am fost nevoiți a pune sub lăcată nălucile noastre, care amișunau cu mare frenezie bibanii locului, și a porni apoi în mare grabă pe drumul de întoarcere spre habitatul nostru riveran de ocazie, localitatea dunăreană Sfântu Gheorghe.

          Și dacă tot am pomenit de Sf. Gheorghe, pot spune că balaurii crunți ai ploii, după ce ne-au urmărit de la distanță o bucată de vreme, numai ce s-au repezit la un moment dat asupra noastră cu mare ferocitate, astfel încât, atunci când am ajuns în cameră, nu mai eram uscat nici măcar în proporție de 1 milimetru pătrat. Așa se întâmplă dacă ai chef să faci baie cu Barbara și ești om însurat. Să îmi fie învățătură de minte pe viitor! Bine măcar că nu mi s-a stricat atunci telefonul. Mare minune, căci, altfel, cred că m-aș fi plictisit îngrozitor până joi după-amiază, data de 9 octombrie, atunci când ne-am încumetat, la risc, să mai zgrepțănăm puțin apele dunărene cu nălucile noastre. Eu și G. doar.

Măcar am avut parte de o ”mare‟ pază la locul unde serveam masa. Că tot veni vorba de masă, foarte gustoase mâncăruri ne-au tot fost servite în acele zile. Mulțumiri deosebite doamnei Chef de cuisine!

Noroc și de vidra care tocmai trecea și prin bărci căuta. Era să uit de ea. Nu de alta, dar am tot întâlnit-o zilele acelea.

Actul 3

Între dogmă și nălucă

          În acele câteva ore rămase ale zilei de joi, precum și în prima parte a zilei de vineri, atât cât am mai pescuit în excursia noastră deltaică de anul acesta, am reușit amândoi, și eu și G, să ne contactăm cu vreo câțiva maiestuoși bibani ai canalelor, dar și cu vreo câteva frumoase și furtunoase cumetre dințoase.

           De conectat, ne-am conectat noi cu ele prin intermediul nălucilor, firelor și al lansetelor noastre, dar de socializat pe viu cu ele…, mai puțin. G. s-a dovedit însă a fi mult mai destoinic decât subsemnatul, deoarece el a ratat mai puține știuci decât mine, reușind să le aducă aproape ”in corpore‟ în barcă, dar eu…, din varii motive care îmi scapă și acum, am păgubit în timpul drilurilor un număr de cel puțin de două ori și jumătate mai mare de știuci față de cele pe care am reușit să le ridic la bord.  În paranteză fie spus, nici C., cel care vineri dimineață a venit cu noi pe apă, nu a avut mai mult succes decât mine. Nu a reușit să pună mâna pe niciuna, în ciuda faptului că, vremelnic, s-a mai conectat și el cu câte vreuna.

          Făcând acum un exercițiu de analiză și gândire profundă, dacă oi fi capabil de așa ceva, pot trage savanta concluzie că între toate dogmele noastre pescărești și toate nălucile pe care le-am îmbăiat, știucile respective au ales libertatea. Asta doar ca să pot muta vina de pe mine pe ele…, bineînțeles.

          Aceasta a fost, dragilor, marea noastră aventură de anul acesta din lumea apelor, a nuferilor, pelicanilor și lebedelor. Dar a fost bun și așa, căci se știe că oricând se poate și mai rău.

          Și loc de mai bine se spune prin lume că ar mai exista, dar nu a fost și în cazul nostru valabil, căci Barbara ne-a băgat la apă, și pe noi și aproape toată pescuiala noastră, mai ușor decât ne-am fi putut imagina vreodată.

Noi să fim sănătoși!

          ”Sic transit gloria Barbara!‟

The post DELTĂ ÎN TREI ACTE appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(în patru acte)

„Simt că toți suntem insule într-o mare comună.‟

 Anne Morrow Lindbergh 

Personaje:

THALMOS ARGINTIVOR  – Peștele bântuit de oameni, purtătorul memoriei și al blestemului.

SCARDINIUS FREUDESCU – Pește psiholog rațional, ironic, reprezentant al științei secolului XIX.

PROF. SALMO JUNGOVICI – Pește psiholog mistic, ezoteric, visător.

CORUL PEȘTILOR BĂTRÂNI – Vocea colectivă a memoriei și a înțelepciunii.

CORUL PEȘTILOR TINERI – Vocea progresului, a neînțelegerii și a ironiei.

UMBRA DE OM – Apariție spectrală, fără replici, simbol al prezenței umane în adâncuri

ACTUL I – SOLILOCVII DIN ADÂNCURI

Decor: o întindere de apă adâncă și limpede, cu lumini verzui-albăstrii filtrate prin valuri. În centru, THALMOS ARGINTIVOR, un pește cu solzi translucizi, stă nemișcat, suspendat în apă. Se aude doar un murmur de corali și un clinchet slab, ca de ceasornic ruginit.

THALMOS (cu voce joasă, aproape șoptită): De ani de zile nu mai pot înota liniștit prin apă. De ani de zile nu am mai visat ceva frumos. Numai oameni. Oameni în haine negre, oameni cu ochi de sticlă spartă și mâini de fier. Oameni care nu mai știu să tacă.

(pauză. Se rotește lent prin apă):

Mi-au spus că sunt bolnav. Că am o obsesie. Că nu pot fi bântuit de ceva ce nu trăiește printre noi, în apă. Dar eu îi aud. Mereu. Îi aud cum sapă în maluri. Cum își varsă resturile în râuri. Cum își spală mizeriilor în lacuri și le lasă acolo, să le bem noi.

(se apropie de o piatră acoperită de mușchi):

Aici, sub această piatră, am găsit aseară o monedă cu chipul unui om. Zâmbea. Dar noi, peștii, noi nu putem zâmbi. Noi suntem tot timpul triști, pentru că noi fie înotăm, fie murim.

(pauză lungă. Se aude un sunet slab, ca o un huruit de locomotivă în depărtare):

Ce este oare sunetul acela? Îl aud în fiecare seară. Seamănă cu un animal de fier care urlă pe deasupra apei. Și când urlă, apa se încrețește. Și atunci eu simt că nu mai sunt singur. Că ei sunt acolo. Nu numai cu trupul, ci și cu umbra lor. Cu intenția lor. Cu vina lor. Cu lăcomia lor.

(se întoarce spre public, cu ochii larg deschiși):

Poate că nu ei mă bântuie. Poate că eu sunt cel care nu-i poate uita. Care nu mai poate să și-i scoată din cap. Poate că am înghițit un gând omenesc, și acum îl port în mine ca pe o boală. O boală care nu doare, dar care mă terorizează necontenit.

(pauză. Se aude un clinchet de ceas. THALMOS închide ochii):

Dacă aș putea să-i uit! Dacă aș putea să-i scot din mine, așa… ca pe un cârlig ruginit… Dar nu pot. Ei sunt aici, în mine. În solzi. În sânge. În fiecare cerc pe care-l fac în apă.

(lumina scade treptat. THALMOS rămâne suspendat în întuneric)

ACTUL II – CONSULTAȚII PSIHO-PISCICOLE

Decor: un cabinet subacvatic improvizat. Corali în formă de rafturi, un ceas care ticăie strident, un birou din scoici multicolore. În centru, THALMOS stă pe un scaun. În fața lui, doi pești psihologi: DR. SCARDINIUS FREUDESCU (cu monoclu) și PROF. SALMO JUNGOVICI (cu o barbă de alge și cu o privire visătoare).

FREUDESCU (scriind ceva cu o aripioară într-un carnețel de nisip): Caz clasic de halucinație antropocentrică. Pacientul proiectează asupra speciei umane o vină difuză, rezultatul, se pare, al unui complex de capturare nerezolvat. Spune-mi, Thalmos, ai fost vreodată prins în plasă?

THALMOS (cu voce joasă): Nu. Dar am visat că eram. Și visul mirosea a rugină și spaimă.

JUNGOVICI (încântat): Interesant! Visul ca memorie trans-generațională! Poate nu tu ai fost prins, ci un strămoș de-al tău. Poate porți în tine trauma unui pește de secol trecut. Ai încercat regresia în nămol?

THALMOS: Am încercat să uit. Dar oamenii nu se lasă uitați. Ei revin. În sunete. În umbre. În gustul apei. Și sunt din ce în ce mai mulți. Tot mai mulți…

FREUDESCU: Aha! Gustul! Poate e o tulburare senzorială. Ai schimbat dieta? Ai consumat plastic?

THALMOS (cu o undă de furie): Nu e despre gust. E despre prezență. Ei sunt aici, chiar și când nu sunt. Ca o idee care nu mai vrea să plece…, să moară.

JUNGOVICI (mângâindu-și barba de alge): Poate că tu ești alesul. Poate că oamenii te-au ales să le porți vina. Un pește-mesianic. Un martor al uscatului.

THALMOS: Nu vreau să fiu ales. Vreau să fiu crezut.

FREUDESCU (ridicându-se): Din păcate, știința nu validează bântuirea. Putem prescrie o cură îndelungată de tăcere. Sau o migrație sezonieră spre ape mai puțin populate.

JUNGOVICI: Sau… poți încerca să-i ierți. Uneori, iertarea este antidotul memoriei.

THALMOS (cu furie): Dar dacă nu vreau să-i iert? Dacă nu vreau să-i înțeleg? Eu vreau doar să nu-i mai văd, să nu-i mai aud! Vreau ca ei să dispară pentru totdeauna!

(pauză. Cei doi psihologi se privesc, apoi notează simultan în carnețele lor ceva)

FREUDESCU & JUNGOVICI (în tandem): Rezistență la tratament. Tendințe profetice. Posibil delir ecologic.

(lumina scade. THALMOS rămâne singur, în apa verzui-tulburie. Se aude un sunet slab, ca o locomotivă în depărtare.)

ACTUL III – CORURILE

Decor: o piață subacvatică, cu amfiteatru de corali. Peștii bătrâni stau în semicerc, cu solzi terni și priviri adânci. Peștii tineri dansează în jurul lor, cu solzi strălucitori și mișcări rapide. THALMOS e în centru, tăcut. Se aud bătând clopote de scoici.

CORUL PEȘTILOR BĂTRÂNI (grav, lent):

Oamenii au fost cândva poeți. Aruncau pietre în apă ca să vadă cercuri. Acum aruncă plastic. Cândva ne desenau pe vase, acum ne îngroapă în tot felul de uleiuri. Cândva ne cântau în balade, acum ne calcă cu turbine.

CORUL PEȘTILOR TINERI (vioi, ironic):

Dar ei ne-au dat nume! Ne-au pictat în cărți! Ne-au pus în acvarii cu lumină! Ne-au făcut vedete în filme! Ne-au dat sens! Fără ei, am fi doar carne și solzi care înoată prin apă!

CORUL BĂTRÂNILOR (cu tristețe):

Sensul nu e doar lumină. Sensul este și echilibru, iar ei au rupt echilibrul. Au spurcat adâncul cu zgomotele și mizeriile lor. Au uitat că apa are memorie.

CORUL TINERILOR (cu entuziasm):

Dar memoria poate fi, uneori, o povară! Noi vrem progres! Vrem să fim pești urbani! Să înotăm printre ruine și cabluri! Să fim parte din viitor!

THALMOS (cu voce joasă, dar clară):

Viitorul vostru este condamnat. Când vor seca toate apele, veți înțelege ce înseamnă să fiți bântuiți.

CORUL BĂTRÂNILOR (în crescendo):

Apele vor tăcea. Și abia atunci, în acea tăcere, omul va auzi. Dar va fi prea târziu.

CORUL TINERILOR (în diminuendo):

Poate…, poate că…, într-adevăr, este începutul sfârșitului. Poate că Thalmos are dreptate. Poate că suntem deja bântuiți.

Lumina scade. THALMOS rămâne în centru, învăluit de o apă deja tulbure. Se aude din nou sunetul unui tren. Corurile se retrag în întuneric.

ACTUL IV – BLESTEMUL

Decor: o întindere de apă tulbure și tăcută, aproape nemișcată. THALMOS e singur. În depărtare, o siluetă încețoșată – UMBRA DE OM  – plutește deasupra apei, fără chip, fără sunet, printre tot felul de resturi menajere și industriale. Lumina este foarte difuză și rece Se aud doar bătăile rare ale unui ceas din adânc.

THALMOS (cu voce joasă, dar limpede): Am căutat alinare. Am căutat înțelepciune. Am căutat uitare. Dar voi, oameni, nu mă lăsați să uit. Sunteți în mine ca o rană care pulsează necontenit de durere.

(se apropie de UMBRA DE OM, însă fără să o atingă):

Ați vrut să cuceriți uscatul. Ați vrut să cuceriți cerul. Ați vrut să cuceriți adâncul. Dar nu v-ați cucerit decât pe voi.

(se ridică ușor în apă, ca într-un dans lent):

Aș fi putut să vă iert. Dar voi nu v-ați oprit. Așa că acum nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă dau darul meu: Blestemul.

(vocea devine solemnă, aproape cântată):

Fie ca voi, oamenii,

Să vă dezvoltați necontenit!

Să construiți orașe peste orașe,

Să forați în dealuri și munți,

Să uscați râuri și mări,

Să inventați mașini care gândesc în locul vostru!

Fie ca mintea voastră să nu cunoască odihnă,

Fie ca progresul vostru să nu cunoască sfârșit

Până când veți seca toate apele lumii!

Și abia atunci,

Când nu va mai fi niciun pește,

Niciun val,

Ci doar lacrimi, sete și foame,

Să înțelegeți ce înseamnă să fiți bântuiți!

(UMBRA DE OM dispare lent. THALMOS rămâne suspendat în tăcere. Lumina scade până la negru. Apa se tulbură din ce în ce mai mult.)

EPILOG

CORUL TUTUROR (în crescendo, ca o rugăciune):

Thalmos, tu cel cu solzi de sticlă,

Tu care ai purtat omul în sânge,

Tu care ai rostit blestemul,

Fie ca spusa ta să fie auzită!

Fie ca apele să-și regăsească liniștea!

Fie ca omul să învețe ce înseamnă să fie bântuit până nu va fi prea târziu pentru toți!

(Se aude un clinchet slab, ca o lacrimă căzând pe o scoică. Lumina scade. Coralii se închid. Apele tac. O cortină grea se lasă încet, ca o adâncă apăsare, peste apele negre.)

The post TEXTE ALTFEL (2) – BLESTEMUL PEȘTELUI BÂNTUIT DE OAMENI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(teatru naiv  – de dureros)

*

„Ignoranța e cea mai grea povară, dar cel ce o poartă nu o simte.‟

Valeriu Butulescu

Personaje:

Pelagor – pește bătrân, fost mare pescar de oameni

Platonid – pește tânăr, sceptic și ironic

Doamna Somn – soția Domnului Somn, visătoare și melancolică

Carasul de Bibliotecă – pește erudit, păstrător de manuscrise scufundate

(Decorul este compus dintr-o bibliotecă subacvatică în ruină. Cărți plutind în derivă, alge crescute printre rafturi. Peștii sunt adunați în jurul unei mese de corali.)

Pelagor (oftând): Pe vremuri… o simplă copertă de piele și omul se arunca fără ezitare în apă după ea, ca hipnotizat. Cu „Dostoievski” mergeai la sigur. „Kafka” era momeală imbatabilă, să nu mai zic de „Homer‟, „Nietzsche” sau „Cioran‟. Aur curat, ce mai!. Acum… doar tăcere, nici măcar „manualul de dezvoltare personală” nu mai atrage aproape pe nimeni.

Platonid (sarcastic): Și toate astea pentru că oamenii nu mai citesc. De ce oare? Poate că omul s-a dezvățat de sens și acum se hrănește doar cu impulsuri, cu pixeli, cu zgomote, cu imagini…

Doamna Somn (visătoare): Sau poate că suntem noi prea adânci, profunzi și tăcuți. Prea răbdători și, deseori, prea greu de descifrat. Semănăm mult cu o carte. Dar ce e mai frumos, oare, decât gândul? Ce e mai adânc decât o frază care te ține treaz nopți întregi?

Carasul de Bibliotecă (scuturând o carte udă): Am găsit un volum de Heidegger ieri. Era prins între două epave. Niciun om n-a tresărit. Poate că, într-adevăr, logica, valoarea și noima s-au evaporat cu totul. Și pentru totdeauna.

Pelagor (cu amărăciune): Am prins odată un profesor de literatură cu o ediție veche de Kipling. A plâns în apă. Mi-a zis că nu știa că peștii pot înțelege poezia, iar eu i-am răspuns: „Noi nu o înțelegem. O respirăm.”

Platonid (râzând): Poate că trebuie să ne adaptăm. Să le trimitem notificări, un „ping” existențial ceva…

Și, apoi, după un scurt moment de tăcere, spuse din nou:

Sau… poate ar trebui să pescuim și noi cu ecrane, ca știți voi cine…

Pelagor (ironic): Da…, am auzit și eu de cei care momesc oamenii numai și numai cu ecranul…, dar se zice că toate capturile lor sunt sub limita admisă a IQ-ului. Nimic notabil.

Doamna Somn (melancolic): Și ce fel de pescuit ar mai fi acela? Fără sentimente. Fără răbdare. Fără întrebări existențiale…

Carasul de Bibliotecă (cu gravitate): Poate că nu ar mai trebui să ne pierdem timpul de pomană cu oamenii. Poate ar trebui să pescuim doar idei. Sau să ne retragem în adâncuri, acolo unde cuvintele încă mai au greutate.

Pelagor (privind în sus, spre luciul apei): Sau poate…, poate ar trebui să scriem noi. Să scriem și să trimitem cărți la suprafață. Să vedem dacă mai mușcă cineva.

Doamna Somn (ca în vis) Eu voi trimite un poem. Fără autor. Fără titlu. Doar o întrebare: „Mai e cineva acolo?”

Corul Peștilor (în crescendo, ca o chemare)

Mai e cineva acolo?

Mai e cineva acolo?

Mai e cineva…

The post TEXTE ALTFEL – ATUNCI CÂND CARTEA NU MAI ”MUȘCĂ‟ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

François René de Chateaubriand

Constanța inconstanței

          Iată-ne, cum-necum, deja trecuți de miez de Răpciune și privind nu neapărat cu mare atenție filele rămase din calendarul acestui an, denumit științific Duo milia viginti quinque – MMXXV,  constatăm că: „mult a fost, puțin a rămas‟. Mai ales pentru noi, cei care ne trecem, ne petrecem și ne întrecem undind pe, și printre, unde, valuri, curenți de ape și visări halieutice care de care mai arzătoare și mai dulci.

          Pentru mine, ca pescar mai mult decât amator, dar nu chiar nătâng și nicidecum începător, caruselul acestui an m-a purtat până la începutul lui Gustar cu mare regularitate pe diferite locuri geografice definite prin poziționarea lor a fi lacustre.

          Despre ceea ce a fost înainte de prohibiția generală pe apele publice și, apoi, pe apele private pe care am hălăduit în timpul acesteia, nu are niciun sens să mă opresc acum cu descrieri, rememorări, comentarii, ci o să mă axez foarte pe scurt asupra celor petrecute după începerea sezonului nou de pescuit, adică la perioada post prohibiție 2025.

          După cum deja am amintit, până la începutul lui august lucrurile au mers relativ bine, multe sondări de unde reușind eu să fac până atunci, dar apoi lucrurile s-au „defectat‟, ca să nu spun altfel, și toate degetele de la o mână mi-ar fi de prisos pentru a număra câte vizite strict în interes de serviciu pescăresc am mai efectuat eu de atunci. Însă aceasta este o cu totul altă poveste, total irelevantă pentru aceste rânduri, dar care pentru mine personal s-ar putea să însemne foarte mult. Dar, deocamdată, voi lăsa timpul să vorbească și lucrurile să se întâmple de la sine și apoi voi vedea dacă și începând cu anul care urmează voi mai abdica necondiționat în fața chemărilor repetate și stăruitoare ale apelor și peștilor sau voi pune punct – cu totul și pentru totdeauna – peregrinărilor mele halieutice. Adică va fi ceva de genul: fie voi recita din nou cu mare emoție și plin de încântare, așa ca în ultimii aproape cinzeci de ani: Gaudeamus igitur !, în minunatul amfiteatru al naturii și al lumii apelor, fie voi spune precum Iulius Cezar la trecerea Rubiconului: „Alea iacta est!” , numai că eu nu voi trece râul respectiv și nici pe un altul nu-l voi mai traversa vreodată cu undița în mână, spunându-i pescarului din mine: „De mortuis nil nisi bonum!‟

          Revenind la subiectul acestor mestecări de gânduri personale, adică la cele două luni destul de intense de pescuit ale mele din acest an, pot spune că am reușit să trag o concluzie generală care să caracterizeze din plin partidele de pescuit din perioada respectivă și, totodată, să îmi reconfirm ceea ce știam deja, și anume că la pescuit totul este mai mult decât relativ.

          Dacă în alți ani, atunci când localizai peștii pe diferite zone aveai siguranța că cel puțin pentru o perioadă îi vei găsi tot acolo, ei bine, anul acesta, atât cât am pescuit eu din el, chiar dacă aproape de fiecare dată am prins pește destul de mult, maxim două partide neproductive, dacă, am avut în tot sezonul ăsta, de fiecare dată am găsit peștii pe alte meleaguri, aceștia migrând din zonele cu apă mică spre zonele adânci, din zonele cu vegetație spre zonele sterpe și viceversa, bineînțeles, așa ca niciodată, parcă, până acum.

Deci, concluzia concludentă care rezultă este aceea că pentru mine a fost un sezon în care inconstanța peștilor a reprezentat o constantă deloc de neglijat.

Irelevanța temperaturii de fierbere a apei

Dacă în prima parte v-am povestit la modul mai mult decât general despre anul meu pescăresc de până acum, nu cred că ar strica să vă povestesc, măcar sumar,  despre una dintre partidele de pescuit ale lunii iulie – din a doua sa decadă.

Eram în barcă din nou cu M., dar acest lucru deja este aproape un pleonasm în cazul meu (notă: doar într-o singură pescuială din barcă în 2025 am fost singur, în rest am pescuit doar în tandem cu el) și, așa după cum am spus în rândurile anterioare, trebuia să căutăm de zor habitatele alese de pești pentru viețuire în ziua respectiva. Și ne-am tot plimbat, și am tot căutat, până i-am găsit.

Dar acest lucru s-a întâmplat cam de fiecare dată anul acesta, așa că nu mă voi opri aici cu relatarea respectivei pescuieli, ci vă voi povesti și care a fost ineditul acesteia.

Erau, cu aproximație, orele unsprezece deja ale zilei, atunci când ne-a fost dat să asistăm la un spectacol destul de rar, dacă nu chiar unic.

Apa întreagă părea să fi prins atunci viață, căci, de oriunde roată, peștii săreau de nebuni spre suprafață.

Am mai trăit ceva asemănător în urmă cu trei toamne în Delta Dunării, dar atunci peștii care participau la proba, mai mult sau mai puțin olimpică, de: săritura spre suprafață, erau, în proporție de 99,999999…. , la sută doar roșioare, care de care mai atletice, însă, de această dată, întreg galantarul cu pești al apei respective înnebunise de-a binelea.

Am distins destul de ușor și de clar salturile înflăcărate ale albiturilor: babuște, morunași și roșioare, atacurile furibunde în peliculă ale știucilor zălude și ale bibanilor loviți parcă de streche și să nu mai pomenesc de avântatele și nebunele salturi ale avaților. Parcă ploua pretutindeni peste apă cu niște pietroaie care din care mai mari.

          Am prins mult pește atunci, oarece știuculițe, dar în special bibani, însă nici roșioarele cele mari nu s-au sfiit în a lovi zdravăn gumele noastre. Despre cei din familia Aspius, pot spune că doar unul dintre ei m-a fericit cu un atac feroce și apoi, câteva secunde, cu un ciob de dril mai mult decât intens. Doar el, dar a fost mai mult decât minunat și atât deoarece ceea ce percepeam vizual, sonor și cu inima, prin intermediul firelor și al lansetelor noastre, a fost ceva atât de extraordinar încât ziua respectivă se va odihni mult și bine de acum înainte în cuibarul amintirilor noastre pescărești.

          Și, apropo, chiar dacă a fost destul de rece în acea zi, s-a demonstrat că apa poate fierbe și din alte motive, nu neapărat din cele termice.

Apoi a venit o ploaie smintită, care ne-a udat completamente, ca pe niște mâți pricăjiți, și a trebuit să fugim, de nevoie și cu mare durere în suflet, acasă.

„Piscem natare doces„ spuneau latinii atunci când vorbeau despre inutilitatea de a învăța pe cineva ceea ce acesta știe deja să facă foarte bine, dar cred eu că în ziua aceea peștii chiar ar fi trebuit reînvățați să înoate, deoarece ei doar săreau. Prin apele lor și prin gândurile noastre.

The post SCURT PE 2 appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Locație: Islaz – zona Grămești.

Cu acest prilej se va desfășura și un concurs amical de pescuit de pe mal.

CONCURS DE PESCUIT (SPINNING) DE PE MAL

Denumire concurs: CUPA BUCOVINEI – ED. XI – 2025

IN MEMORIAM SORIN NUCU BUCULEI

Data: Sâmbătă, 13 SEPTEMBRIE 2025:

Locație: lac Rogojești : se anexează harta.

Program desfășurare concurs:

– ora 06-30: întâlnirea pe malul apei;

– ora 07-00: ședința tehnică;

– ora 08-30: start manșa 1;

– ora 11-30: final manșa 1;

– ora 12-30: start manșa 2;

– ora 15-30: final manșa 2:

– ora 16-15: festivitatea de premiere.

Notă: în funcție de numărul de participanți și de condițiile meteo din ziua desfășurării concursului programul manșelor poate suferi unele modificări!

SPONSORI: Rotmac eco, BERTI – hand made lures, Pescarmag.ro, B&b, BEELAN HONEY  BUCOVINA, Serigrafando, Tipografia Celestin, Tornado Print, bioENERGY Suceava

LISTA SPONSORILOR RĂMÂNE DESCHISĂ!

PARTENERI: AJVPS Botoșani, Rotmac eco,

PARTENERI MEDIA: Radautiziar.ro, The Fishing & Hunting Channel, Spinning Case Study , Viva Fm Suceava.

Pentru doritori, taxa de înscriere este de 200 de lei / pescar.

Condiții de participare: Permis de pescuit valabil în anul 2025.

Taxa poate fi achitată la magazinul PescarMag.ro din Rădăuți sau prin virament bancar în contul RO86 UGBI 0000 3320 1662 3RON , cu mențiunea “Înscriere întâlnire ACSBF 2025”.

Se considera înscriși doar pescarii care au achitat taxa de înscriere, fie cash, fie prin transfer bancar!

Valoarea premiilor:

Locul I – Voucher de 1000 lei cash

Locul II – Voucher de 600 lei cash

Locul III – Voucher de 400 lei cash

Locul VII  – 1 exemplar al cărții ”ȘAPTE DE INIMĂ PESCĂREASCĂ”, autor Dinu-Florin Cîrstean.

PESCARMAG.RO ȘI B&B vor oferi, prin tragere la sorți, 3 vouchere în valoare de 200 de lei fiecare;

Locurile I-X vor primi câte un buff personalizat de la SERIGRAFANDO, Luca Micella

Locurile I-X vor primi câte un borcan de miere polifloră a câte 400 de grame / bucata, de la BEELAN HONEY BUCOVINA – BILAN ROMEO.

BERTI – HAND MADE LURES va oferi ca premii năluci pentru pescuitul peștilor răpitori.

Lista premiilor rămâne deschisă.

Organizatorii vor oferi tuturor celor prezenți la această acțiune cafea, ceai, o gustare caldă (ceaun).

The post Socializare la CUPA BUCOVINEI – ED. XI – 2025 appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 I. Timpul care nu mai curge

Era o zi de august, din urmă cu doi an.

A fost un an ciudat acel 2023 pentru mine. Ca pescar, nu ca altceva. O să vă explic imediat și de ce.

Dar să revin la ziua respectivă, de august, așa cum v-am spus. Poate credeți că nu pot fi mai exact de atât, dar, spre surprinderea dumneavoastră, nu și a mea, pot, deoarece îmi notez totul într-un catastif electronic. Toate partidele de pescuit din timpul anilor, cu date, locații, starea vremii, stil, echipament, apetitul peștilor etc?

Așadar, era data de 26 ale lunii lui gustar 2023.

Mă aflam încă de cu o zi înainte pe malul Prutului, mai jos de Sadoveni. Era deosebit de cald. Pământul părea să fi uitat cum să respire. La prânz, aerul era ca de foc, de nerespirat. Pe partea cealaltă, Republica Moldova se ridica abrupt, cu un schit mic încastrat între stâncile dealului. Tăcerea venea de acolo, ca o apă rece, peste gândurile mele.

Pescuiesc de când mă știu. Asta spun mereu, ca și cum ar fi o scuză. Dar în acel an, ceva în mine, în inima, gândul, sufletul, mintea mea, nu știu exact unde anume sau dacă nu cumva în toate acestea la un loc, se rupsese. Nu mai simțeam nimic. Nici plăcere, nici chemare. Mergeam la pescuit parcă din obligație. Cu regularitate, cu disciplină, ca o formă de respect față de o rutină care nu mă mai reprezenta.

Viața mă pasa zilnic între serviciu, treburi gospodărești și scris. Da, scriam mult în acea vreme. A fost anul în care am scris integral volumul  Șoapte pe mal, și poate că acolo îmi pusesem toată febra, toată viața, pescuitul devenind un gest gol, ca o fotografie fără subiect.

Și…, totuși, continuam să merg. Zi după zi, mai corect spus, weekend după weekend, cu undița în mână și cu sufletul în derivă.

Poposisem în ajun pe malul Prutului, râul meu cel mai drag dintre toate râurile lumii, cu speranța că voi reveni la normal, cu speranța că plăcerea pescuitului se va înfiripa din noi în mine. Dar … nimic. Stăteam pe marginea apei graniță ca pe marginea unei amintiri care nu mai voia să se întoarcă. Apa curgea frumos și liniștit, dar în mine totul stagna. Mă uitam la plută cum dansează pe luciul apei și mă întrebam dacă nu cumva și ea se preface. Dacă nu cumva și ea, așa ca mine, mimează o viață care nu mai are sens… sau vlagă, sau… chef… .

Ce se întâmplase oare? Unde se dusese bucuria aceea simplă, aproape copilărească, de a simți vibrația firului, de a anticipa ce se petrece în adâncuri, de a ghici ce pește se interesează de momeala sau de năluca mea? De ce nu mai tresăream la primul zvâcnet al lansetei? De ce nu mai simțeam nimic nici când scoteam peștele din apă, ca un robot, privindu-l cum se zbate asemenea unei o întrebări fără răspuns?

Poate că mă pierdusem în cuvinte. Poate că într-adevăr Șoapte pe mal îmi luase tot ce aveam mai viu. Sau poate că nu era vina cărții, ci a timpului. A acelui timp care se scurge fără să întrebe dacă mai avem chef să-l trăim. Mai ales că începusem binișor să mă depărtez de vârsta de patruzeci de ani. Mă simțeam în acele momente ca o frunză uscată prinsă într-un curent lent, curent care nu duce nicăieri, ci doar se învârte hai-hui, orbecăind după o gură de vărsare care a existat cândva, dar care atunci părea că nici măcar nu fusese inventată.

Și…, de ce oare continuam totuși să merg la pescuit dacă tot nu simțeam nicio atracție pentru așa ceva. Poate că dintr-un soi de loialitate absurdă față de mine însumi. Față de pescarul care eram. Față de pescuit. Nu știu. Doar presupun.

Țin minte că mă întrebam ades: Mai sunt eu acela, pescarul nebun și fără pic de liniște care respiră doar prin ceața zorilor din bălți și se alintă în lumina blândă a asfințiturilor de pe întinsurile de apă? Mai sunt pescarul care se trezea cu noaptea-n cap, cu inima bătând ca o undiță încordată și întinsă spre necunoscut? Sau sunt doar o umbră care repetă gesturi în speranța că ele vor aduce înapoi ceea ce s-a pierdut?

Nu aveam răspunsuri. Doar tăceri. Tăceri adânci și negre, ca Prutul. Și poate că, într-un fel, pescuiam în mine. Aruncam firul în propriul suflet, sperând să prind ceva. Orice. Un gând limpede. O emoție. O tresărire. Dar nimic nu venea. Nimic nu era viu acolo. Doar ecoul întrebărilor care se loveau de malul stâncos al conștiinței mele, așa ca apele Prutului de malul stâncos de pe partea moldovenelor,  în fața mea.

II. Vină, tăcere și pești

Și mai era atunci un gând pribeag care nu îmi dădea pace. Un gând care mă rodea neîncetat. Cugetam poate prea mult asupra lui. Posibil să fi fost și el de vină pentru imobilitatea mea sufletească, dar el era tânăr, de puțin timp, pe când boala aceea ciudată mă chinuia încă de la începutul anului.

Un amic de-al meu, pescar cu state vechi, era grav bolnav și mă chemase în urmă cu câteva zile, telefonic, să merg pe la dânsul ca să-mi aleg ce voiam eu din sculele lui de pescuit. Știa că va muri. Și eu știam.

Îmi făcusem o promisiune în mine atunci, de ceva vreme încă, să trec într-o zi pe la dânsul. Să-l văd, poate pentru cea din urmă oară, și să mai stăm puțin de vorbă. Atât cât putea el, cât îl lăsa sănătatea și îl mai ajuta trupul său bolnav. Dar…, am tot amânat. Și iar am amânat… și n-am mai mers. Și…, acum, cu telefonul ăsta…, cum naiba să mai merg? Mi-era teamă că se va crede că merg la el doar pentru ce lasă în urmă. Ca un vultur pleșuv din deșert, ca un jefuitor de morminte. Și chiar nu am vrut să se creadă așa ceva. Relația dintre noi fusese una specială, așa că nu voiam să o întinez cu un gest atât de lumesc, cu un gest care mi se părea absurd până peste poate prin lipsa sa de orice calitate sau rafinament moral. Nu…, nu puteam să-l mai vizitez în condițiile astea. Era clar. Mi-era ciudă pe el că îmi dăduse acel telefon, mi-era ciudă pe mine că nu îl vizitasem până atunci. Și adesea mă înjuram în gând că nu o făcusem.

Am refuzat să cred, nici măcar timp de o secundă, că promisiunea de a-mi da ceva o făcuse tocmai pentru a mă determina să trec pe la dânsul. Mă cunoștea foarte bine și știa că nu rezonez cu ispite de acest gen.

Și timpul a trecut, iar acum nici nu mai contează ce, cum sau de ce a fost tot ceea ce a fost atunci. El pe mine nu m-a mai văzut niciodată, dar eu pe dânsul da. La priveghi și la înmormântare. Stătea nepăsător, rece la trup și cu mâinile pe piept, iar eu eram cu mâinile goale și cu sufletul plin de o vină pe care nu o mai poate spăla nici măcar Prutul.

Și…, dacă tot am pomenit de Prut, ar trebui să mă întorc pe malul său.

Peștii atunci mușcau cu destul aplomb. Plătici și morunași. Nimic spectaculos, dar nici dezamăgitor. Dar nici măcar ei, peștii, cu toată zbaterea și frumusețe lor, nu mă puteau scoate din starea deplorabilă în care mă aflam. Nici ei nu puteau să repare ceea ce era atunci în mine defect.

De două zile eram acolo, pe malul meu preferat, și tot nu simțeam nimic. Tot mort în suflet eram. Nici măcar seara, când colegii pescari făceau grătar, râdeau și povesteau în jurul focului. Nu. Nici atunci. Eu stăteam ca un obiect uitat pe marginea unei conversații. Focul ardea, dar nu mă încălzea.

III. Ceața care dezvăluie

Țin minte că în ziua de 27 august m-am trezit foarte devreme. Soarele încă nu se arătase de după malul din față, ci doar se bănuia că se trezise din visare. De ce oare mă trezisem? Nu mai știu, dar nici nu mai contează foarte mult acum.

Ideea este că m-am ridicat încet, în liniște, colegii mei încă dormeau, și am ieșit din cort. Afară era răcoare, ceață și vânt. Și, probabil, că mai era ceva acolo, ceva magic, deoarece, dintr-o dată, fără veste sau fără motiv, fără logică sau fără vreo explicație… am simțit. Dorința. Nerăbdarea. Plăcerea… Ca o flacără care se aprinde într-un loc unde nu mai era nimeni și nimic. Ca un pește care apare din neant. Am apucat undița cu o emoție pe care aproape că nu o mai recunoșteam. Era ca și cum mă întorsesem acasă, fără a ști însă de ce anume plecasem.

Oare ce s-a schimbat în acea dimineață? Ce s-a întâmplat și reparat în mine? Nu știu. Nu pot să-mi dau un răspuns. Și dacă eu, care mă cunosc mai bine decât oricine, nu pot, atunci voi, cititori dragi, ce șansă aveți?

Dar poate că unele lucruri nu se explică. Ci doar se trăiesc. Se simt. Se pierd și apoi, când te aștepți mai puțin, se regăsesc. Și Prutul curge mai departe și acum, iar peștii apelor și ai sufletului, câteodată, ne bucură cu adevărat.

Aegroto dum anima est, spes est. 

The post PESCUINDU-MĂ PE MINE ÎNSUMI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț

Într-o lume în care timpul ne alunecă, asemenea apei, printre degete, noi, purtătorii de undițe, ne întrebăm adesea cine suntem și ce căutăm pe maluri, deoarece pentru noi pescuitul nu este doar o îndeletnicire, ci și un simbol al așteptării și al tăcerii care ascunde gânduri adânci. O artă de a spera, de a sta nemișcat și de a asculta imnul naturii. Și ce este cu adevărat un pescar, dacă nu un om care, în ciuda forfotei și a zgomotului lumii, alege să se încreadă în liniștea și în odihna naturii și a valurilor?

Din zori timpurii, atunci când ceața încă îmbrățișează lumea, pescarii nu fug de tăcere, ci o caută. Ei adesea sunt frați cu răsăritul și cu reflexia cerului în ape. Ei nu au nevoie de cuvinte, ci doar de natură, de undiță și de o clipă ce levitează etern, fiind suspendată undeva între speranță și realitate.

El, pescarul, este probabil cel care vorbește cel mai ades cu natura. Dar nu o face cu vocea, ci o face cu mintea și cu gândul, prin prezența sa calmă în mijlocul acesteia. Își întinde firele undițelor sale nu doar în calea peștilor din adâncuri, ci și spre ceva mai profund: un adevăr, o emoție, o amintire. În acele momente, peștii nu mai sunt doar adversari de întrecere, ci sunt alegeri care primesc concrete răspunsuri, sunt gânduri care ies libere la suprafață, sunt lecții bine făcute, sunt încununarea experienței acumulate în timp.

Și, uite așa, extrapolând ideea, omul nu este doar spectator, ci, atât eu, cât poate și tu, și chiar noi cu toții la un loc, purtători sau nu de lansete, suntem, într-un fel sau altul, pescari. Căutând mereu răspunsuri, ne lăsăm adesea ghidați de intuiție sau de experiență, luptându-ne cu tăcerile, cu frământările și cu apele neliniștite ale vieții noastre. Uneori reușim, alteori suntem înfrânți. Dar continuăm. Fiecare cu viața lui, fiecare cu visul lui, cu undița lui. Ne agățăm sufletul în cârlige, sperând că în marea vieții soarta ne va răsplăti cu ceva prețios, cu ceva de folos, cu ceva pe măsura valorii noastre interioare și a aspirațiilor înspre virtute pe care noi le nutrim și le trăim.

Fie că stăm pe malul unui râu sau pe marginea unei decizii importante, fie că așteptăm un pește, un răspuns sau visăm în taină… cu toții aruncăm, din când în când, câte un fir înspre necunoscut. Și sperăm.

Astfel, în tăcerea sfântă a amurgului care rămâne după ce am lăsat undița existențială să cadă în adâncul visurilor noastre cele mai arzătoare, începem să înțelegem adevăratul sens al lucrurilor, apropiindu-ne cu pas încet, dar sigur, de marele adevăr: Pescuitul nu este doar despre captură, ci, în primul rând, despre drum. Nu este doar despre apă, ci și despre ochii care o admiră și despre sufletul care o înțelege. Nu este doar despre pești, ci și despre ce sperăm să descoperim în noi, prin fiecare val care ne lovește cu întrebările sale rostite sau nerostite, cu întrebările sale înțelese sau nu.

Uneori, în marea piescuială a vieții noastre, prindem iubire, alteori prindem necazuri, uneori bucurii, alteori tristeți, uneori succes și reușite, alteori doar decepții și amare frustrări. Mereu înotăm și pescuim într-un imens ocean de clipe suspendate între ceea ce suntem și ce am vrea să devenim, între ceea ce visăm și crunta realitate. Și chiar dacă malul este departe, chiar dacă valurile ne încurcă adesea, noi rămânem acolo – cu inima încinsă, cu sufletul încordat, cu privirea ageră fixată pururi spre larg, pentru că a fi pescar nu înseamnă doar să prinzi…, ci și să cauți. Și, poate cel mai important dintre toate, a fi pescar înseamnă să crezi necontenit în tine și în priceperea ta, căci doar astfel vei avea puterea să revii mereu și mereu pe malurile de ape și pe limanurile întortocheate ale vieții, chiar și atunci când știi sigur că nimeni nu te mai așteaptă acolo.

Deci, da, cu toții suntem… cumva… pescari.

The post CUMVA… PESCARI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Eckart Tolle

De o vreme încoace, de obicei sâmbăta este ziua dedicată pescuitului din calendarul meu săptămânal, iar dacă se întâmplă totuși ca ieșirea la pescuit să fie duminica, de regulă o fac doar după-amiaza.

Într-o astfel de duminică după-amiază, din urmă cu vreo patru săptămâni, aici cred că ați înțeles clar că intervalul temporal se referă la perioada de timp scursă între data de atunci și data la care am ales eu să scriu aceste rânduri, mă aflam în mașină, bineînțeles împreună cu M., și mergeam la pescuit. Barca ne urma și ea, venind cuminte în urma mașinii, tractată de aceasta fiind.

Și cum glumeam, râdeam sau ce altceva anume făceam noi atuncea, numai ce mi-a sunat telefonul.

Era M.M., colegul și prietenul meu de pescuit împreună cu care merg de regulă în Delta Dunării, dar nu numai. Și la Bicaz am pescuit noi de câteva ori împreună, și chiar și pe Siret.

M-a anunțat că venea și el la pește, tot acolo unde intenționam să mergem și noi, și deoarece urma să ajungem cam în același timp în orașul spre care ne îndreptam atunci cu toții, dar pe drumuri diferite, ne-am dat întâlnire în parcarea unei stații de distribuție a carburanților din respectivul oraș.

Eram ferm convins de faptul că și M.M. are barca cu el, însă nu și-o luase. Voia să pescuiască de pe mal.

După ce ne-am salutat și ne-am sfătuit o vreme, am propus să-l luăm și pe M.M. în barcă cu noi, iar apoi, după ce propunerea mea a fost acceptată de toată lumea implicată în discuție, am pornit direct spre malul apei mult dorite.

Chiar nu știu de ce anume, dar anul acesta, așa ca în niciunul din anii trecuți, aproape de fiecare dată când am ieșit la pescuit a bătut vântul, și nu puțin, iar pe apă au fost valuri destul de mari. Așa era și atunci.

Am purces imediat cu barca spre unele locuri unde dibuise M. oarece reprezentante ale neamului Esox într-una din pescuielile trecute, dar din pricina austrului, a valurilor mari și a vegetației foarte dense din zona respectivă de apă, pescuitul era extrem de greu de realizat. Din cauza vântului aspru se pierdea mult din acuratețea lanseurilor, iar acest lucru făcea ca nălucile noastre să se înfrupte nedorit de des din lanul cu verdeață submersă.

Văzând noi cum stau lucrurile, am părăsit zona, alegând a alerga după bibani. Și am tot alergat după dânșii o bună bucată de vreme, aproape toată apa roată, dar numai bibani din cei mici spre medii am găsit. Niciunul, măcar de leac, mai altoit. Și unde mai pui că atunci eram trei pescari în barcă. Trei, domne’, și toți trei ne hrăneam lansetele doar cu imberbi vărgați. Rușine să ne fie! De fapt, rușine ar trebui să le fie lor, vărgaților corpolenți și necooperanți de atunci, căci noi veniserăm la dânșii plini de gânduri pașnice, fără nicio urmă de dușmănie, iar gumele noastre, cele cu care îi tot îmbiam, erau dintre cele mai gustoase. Dar pentru a nu ofensa prea tare pe nimeni, reformulez totuși cele ce am scris mai sus și spun că atunci a fost o zi din acelea…, știți voi de care, o zi din acelea în care peștii mari nu au dorit să se hrănească cu gume, iar undițarii s-au hrănit și prea hrănit umblând după dânșii.

Deci, după ce ni s-a aplecat și nouă și lansetelor noastre de la atâția bibani mici, și deoarece și vântului i se cam aplecase a mai sufla cu tărie, înmuindu-se destul de mult, determinat probabil fiind și de ceasurile care băteau destul de concret și de corect orele amurgului tomnatic timpuriu, am decis a ne întoarce pe tărâmul de instrucție al știucilor, la locul de unde începuserăm aventura noastră în acea după-amiază.

Apropiindu-ne noi de zona respectivă, am zărit parcate pe acolo mai multe, vreo patru cred, alte bărci, fiecare adăpostind câte doi-trei pescari, iar acest lucru eu l-am considerat a fi unul dătător de speranțe, căci, chiar dacă ceilalți pescari reprezintă în mod clar, prin definiție, concurența, eu unul mă bucur de fiecare dată când găsesc pe alții pescuind în zona unde vreau să dau și eu. Dacă pescarii sunt acolo, înseamnă că nu stau toți degeaba, iar peștii sunt și ei prezenți. Ce-i al meu e pus deoparte, asta este deviza mea atunci când ies pe ape mânat de intenții halieutice, așa că nu mă deranjează în niciun fel faptul că mai sunt și alți purtători de lansete prin locurile de pescuit vizate de mine, și exact așa au stat lucrurile și atunci.                                         

Am oprit barca la o distanță decentă față de ceilalți pescari și am început și noi să  pescuim după știuci.

      Înspre ambarcațiunea din dreapta noastră, în care erau doi indivizi, am auzit zbatere de apă. Involuntar parcă, am privit imediat toți trei acolo. Unul dintre pescari avea lanseta curbată, iar celălalt meșterea cu minciogul după știuca care se zbătea cu putere chiar în marginea bărcii.

 Aici trebuie să mai fac o scurtă paranteză. Din fericire, eu unul nu sufăr de nicio mărire de tensiune arterială și nici nu mă iau durerile de inimă, făcându-mă a mă înverzi de nervi și a înghiți sau a emite fel de fel de injurii și înjurături, care mai de care mai grozave și mai deocheate, așa după cum am observat că pățesc alți pescari în situații asemănătoare, adică atunci când altcineva prinde pește și eu nu, și recunosc că sunt foarte bucuros și mulțumit de faptul că sunt așa. Din eșecuri uneori poți învăța mult mai multe lucruri decât din victoriile facile. Sau nu? Eu zic că da. Și nu numai la pescuit, ci și în viață.

      Analizând ceva mai temeinic circumstanțele în care pescuiam, și anume: cer înnorat, apă limpede, dar cu multă vegetație la aproximativ douăzeci-treizeci de centimetri sub peliculă, am reușit să identific prin truse năluca pe care am considerat-o eu a fi cea mai potrivită atunci. Fiind deci trecută de aprobarea mea, năluca mai trebuia să primească de acum și consimțământul știucilor. Până la răsturnarea cazanului zilei în cel al nopții, l-a primit de trei ori. Și doar de la știuci demne de băgat în seamă. Niște știuci bătăioase foarte, care ne-au prezentat în timpul drilurilor și câteva minunate lumânări, așa cum le zic pescarii acelor salturi, aproape pe verticală, atât de specifice acestor răpitori feroce.

Amicii mei nu au reușit atunci să le prindă, la știuci mă refer, dar sunt absolut convins că o vor face cu ocazia pescuielilor viitoare.

Trebuie să precizez faptul că M.M. a fost cel care a mânuit de fiecare dată cu succes minciogul, așa că luarea lui atunci în barcă s-a dovedit a fi de mare folos.

Of! Observ că am mai uitat să vă spun un lucru foarte important, dacă nu cumva chiar cel mai important al acelei zile: în respectiva duminică a fost ziua de naștere a lui M.

La mulți ani, buni, fericiți, liniștiți și plini de sănătate, prietene, și fie ca bunul Dumnezeu să vegheze mereu asupra ta!

The post ÎNTR-O DUMINICĂ DUPĂ-AMIAZĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Vasile Ghica

Pentru cei dintre dumneavoastră care nu știați, a existat cândva și această specie de pești, specie denumită, așa după cum ne informează titlul prezentei foarte scurte povestiri, păstrăvul rusesc.

Sincer să fiu…, nu zic acum că ea, specia respectivă, a existat efectiv și prin ape, dar în concepțiile unor cetățeni, mai mult sau mai puțin tangențiali cu pescuitul, aceasta a existat cu siguranță. Garantat sută la sută, așa după cum se numește, parcă, și o emisiune de la televizor.

Atunci când s-au petrecut evenimentele, pot spune că eram aproape un prunc, raportându-mă la etatea mea actuală, dar în acele vremuri eram, sau cel puțin așa mă consideram eu a fi, un mare pescar. De…, așa e când ești crud, ți se pare că tu știi totul, ochii deschizându-ți-se abia după ce te mai lungești măcar câta-câta, apropiindu-te mai tare cu capul de soare, și astfel ți se mai coace puțin mintea pe care o ai ori pe care mimezi că ai avea-o. Apropo de asta, să știți că eu mă pricep foarte bine să joc Mimă.

Cu toate că ploi multe au curs și troiene întregi de omăt s-au tot topit de-a lungul vremii, de atunci și până acum, ele nu mi-au spălat din minte acea seară de pe prund.

Trecuserăm apa, eu și tata, undind la o margine de șuvoi care curgea chiar sub lunca ce mărginea satul.

În spatele nostru se lăfăiau în lumina soarelui aflat în declin pietrele multe și mari ale prundului, iar în fața noastră, dincolo de firul apei, se ridica abrupt, semeț și verde, malul Sucevei.

Pescuiam cu râme de pământ pe care le procuram de sub brazdele rămase hai-hui pe goliciunea plajei de piatră după trecerea puhoaielor crâncene din zilele trecute.

La un moment dat, lanseta cea verde din fibră de sticlă a tatei a prins a tresări năucă sub violența trăsăturii.

Tata s-a încordat imediat și a înțepat, lanseta s-a încordat și ea, peștele așijderea, și a început lupta. Mulineta scrâșnea amarnic, iar firul tăia tot mai ascuțit înserarea.

După o vreme de dril destul de intens și interesant, pe mal zăbovea un pește pe care eu nu l-am recunoscut. Nici tata.

Nu era un pește neapărat mare, dar se luptase cu adevărat fantastic.

În acele vremuri, pescuitul nu se juca după reguli moderne, gen catch and release, ca acum, ci, ținând cont și de densitatea extraordinară de pești de atunci, pescarii luau acasă cam tot ceea ce prindeau, fără a avea vreo părere de rău sau vreo mustrare de conștiință ceva, deoarece chiar era de unde și chiar era pentru toți, și pentru oameni, dar și pentru viețuitoarele sălbatice, fie ele păsări sau animale, așa că am pus și noi peștele respectiv în juvelnic.

Seara, tata a luat necunoscutul cu solzi într-o pungă și a plecat la bufetul satului, sperând că poate cineva de acolo va ști de care specie era el aparținător. „- Ba da, și ca să beau un rachiu merg, nu zic că nu, dar, în primul rând, vreau să lămuresc chestiunea cu peștele.“; i-a răspuns el mamei atunci când aceasta a început să-i pună unele întrebări ceva mai amănunțite legate de intențiile sale, mai mult sau mai puțin declarate, vis-a-vis de vizita la bufet.

Eu am fost atras mereu de natură și pasionat de lumea sălbatică a sălbăticiunilor, ca să fac și un nevinovat joc de cuvinte, așa că aveam încă de pe atunci un atlas zoologic color în bibliotecă, pe lângă multe alte cărți, reviste, almanahuri și broșuri de profil.

Probabil că în acea seară disputa verbală privind originile necunoscute ale acelui pește a fost una de lungă durată, căci tata a venit acasă la o oră destul de târzie și, deoarece eu încă nu dormeam, cu ochii sticlind, de emoție cred, mi-a transmis: „- E un păstrăv rusesc. Mi-a zis mie nea Ilie Moraruʼ. A venit de la ruși, adus de puhoaiele de săptămâna trecută.“

Dar eu deja știam adevărul. I l-am spus și lui a doua zi dimineață, atunci când avea iar privirea lui cea obișnuită și caldă, arătându-i poza din atlas: Perca fluviatilis. Bibanul, adică.

Nu, păstrăv! Nu, pagadi!

The post PĂSTRĂVUL RUSESC appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Barbu Cioculescu în Prefața ediției în limba română a cărții „Aventurile baronului Münchhausen‟ scrisă de Gottfried August Bürger, apărută la editura Humanitas, în anul 2015 (pagina 6)

Revenind la peștii cu care am mai des de-a face, în cazul de față la știuci, datorită unor evenimente destul de recente pe care le-am trăit în cadrul unei partide de pescuit dedicată acestor răpitori și deoarece mi s-a părut că întâmplarea în sine a fost una destul de interesantă, am hotărât să v-o împărtășesc și dumneavoastră.

Mă aflam pe malul unui râu, în zona de dinaintea lacului de acumulare în care acesta se varsă după ce mai parcurge încă vreo câțiva kilometri în matca sa de obârșie, și pescuiam cu nălucile mele artificiale după știuci. Din varii motive obiective, nu îmi luasem și barca cu mine în ziua respectivă.

Soarele era destul de darnic cu căldura cu care îmbrățișa lumea, în ciuda faptului că data din calendar indica o zi de toamnă relativ înaintată, iar vântul se cuibărise prin cine știe ce văgăună, uitând a se mai trezi, astfel încât vremea era una deosebit de frumoasă, mai ales pentru pescuit.

Peștii pe care îi căutam erau destul de harnici și de receptivi, nefiind trecuți la post negru sau la greva foamei, așa că eram destul de mulțumit de capturile mele, în ciuda faptului că eram nevoit să probez undele cu lanseta doar de pe mal.

În timp ce pescuiam, admirând din plin și natura care se afla la ceas de preschimbare în ruginiu, deodată am simțit un atac relativ modest, ca să nu spun anemic, în lansetă, dar am înțepat totuși destul de ferm și imediat am și resimțit zbatere în fir. Am presupus, după impulsurile pe care le primeam prin intermediul lansetei, că aveam de-a face cu o știucă de talie destul de mică, ceea ce, de altfel, s-a și dovedit destul de repede a fi adevărat, atunci când aceasta a făcut o lumânare mai mult decât temerară, cu întreaga ei făptură până deasupra undelor, și astfel am putut-o vedea pe de-a-ntregul.

Am început să mulinez ceva mai repede, dorind să scurtez drilul și astfel să nu irosesc de pomană nimic din prețiosul timp dedicat pescuitului, timp care, la vremea toamnei, devine din ce în ce mai scurt și care parcă trece din ce în ce mai repede.

Și cum învârteam eu de zor de manivela mulinetei, numai ce am sesizat că firul se blochează brusc, devenind dintr-o dată deosebit de încordat și de greu, iar în lansetă am simțit un șoc mai mult decât puternic.

Dar totul nu a durat decât foarte puțin, cât o clipire de gene, iar mai apoi lucrurile au revenit toate așa cum fuseseră ele mai devreme. Lanseta a început să-mi transmită din nou doar zbaterile nu tocmai energice ale știucii din cârlig, exact așa ca înaintea acelui atac inopinat, iar firul, deblocat acum, nu mai suporta enorma presiune la care fusese supus de teribila lovitură.

Odată scoasă știuca cea mititică pe mal, plin de mirare am constatat că ea nu mai avea coadă, aceasta fiind-i întru totul retezată, și atunci am înțeles prea bine ce se întâmplase mai devreme. O știucă mare, posibil să fi fost una chiar foarte mare, a urmărit știuca mică pe care eu o driluiam și a atacat-o feroce, rămânând cu întreaga coadă a acesteia între fălci.

Și oare ce anume aș fi putut să fac eu atunci cu știuca cea mutilată? De reținut era mult prea mică, iar de eliberat, degeaba o eliberam, căci, nemaiavând coadă, în mod sigur aceasta și-ar fi găsit în foarte scurt timp sfârșitul.

Așadar, fiindu-mi deosebit de milă de biata creatură, mă frământam febril în sinea mea, căutând de zor o modalitate prin care să o pot cumva ajuta. Și atunci mi-am amintit de faptul că aveam la mine, prin buzunare, un flacon cu oarece vitamine și acest lucru a fost de ajuns pentru a-mi permite să construiesc pe loc un plan funcțional, menit să o salveze.

Am pus știuca într-o baltă mică, cu apa deosebit de limpede, din apropiere, și am pornit cu mare zoreală să răstorn pietrele și bucățile cele mai mari de lemn pe care le găseam pe malul apei. Nu am avut mult de căutat, că am și găsit ceea ce voiam, și anume o mică șopârlă pitită printre pietrele prundului, stând la adăpost sub o buturugă.

Despre ceea ce a urmat, cred că deja v-ați dat seama și dumneavoastră, dar o să vă spun și eu câteva cuvinte.

Am luat șopârla și i-am dat-o de îndată știucii, iar aceasta, chiar și așa amețită cum era ea după dril, a molfăit-o cu mare poftă și fără a sta prea mult pe gânduri. Apoi i-am îndesat pe gât, ca la curcani, un pumn din vitaminele acelea ale mele, pe care știuca, de voie-de nevoie, le-a înghițit până la ultima. După care am așteptat cu înfrigurare să văd dacă se va întâmpla ceea ce gândisem eu, și exact așa s-a și întâmplat de îndată.

Ajungând resturile șopârlei în interiorul știucii, ADN-ul de reptilă din ele a început să se combine rapid cu cel al peștelui, astfel că acesta din urmă a căpătat acea proprietate de care dă dovadă întreg neamul șopârlelor, și anume aceea de a le crește din nou coada dacă o pierd în caz de pericol, proprietate denumită științific: autonomie caudală.

Vitaminele și-au făcut și ele efectul, impulsionând și grăbind ritmul de creștere al cozii, astfel că, în nici zece minute după aplicarea tratamentului, știuca mea era iar întreagă întreguță, având o coadă nouă și deosebit de sănătoasă, lucru care m-a determinat să o eliberez imediat în apa mare și rece a râului, mulțumit până peste poate fiind în acele clipe de faptul că putusem ajuta sărmana creatură să revină la o viață normală.

Despre modul cum se va feri ea de pericolele pe care le va întâlni de acum înainte prin ape, pot să vă spun doar că asta depinde în totalitate numai și numai de dânsa, deoarece eu nu voi fi mereu acolo să o ajut, și pot doar să trag speranța că a învățat ceva util din acea cumplită experiență, iar pe viitor va fi mult mai atentă și mai precaută în deciziile pe care le va lua.

Și dacă tocmai v-am povestit despre un atac brutal al unei știuci mari asupra uneia mai mici, tot despre ceva asemănător o să vă spun câteva cuvinte și în continuare.

Povestea este una destul de veche, iar de acea dată pescuiam din barcă, driluind frenetic bibanii care mă împresuraseră de peste tot roată, și care trăgeau ca apucații.

Probabil că acea agitație necontenită a bibanilor a atras atenția unei năhoade de știuci care s-a aruncat dintr-o dată și cu nespusă furie, ca fulgerul, asupra lor.

Numai că știuca nu a calculat atunci așa cum trebuie traiectoria atacului și astfel a nimerit din plin cu capul într-una dintre vâslele bărcii mele, vâslă pe care a crăpat-o de tot, făcând-o de neîntrebuințat, iar ea a rămas în jurul bărcii, plutind năucă pe deasupra undelor ca urmare a mult prea violentei ciocniri pe care o avusese cu vâsla.

Fiind seara, mă cam săturasem atunci de pescuit și nemaiavând decât o singură vâslă validă, am hotărât pe dată să profit de situația creată pentru a putea ieși la mal, așa că am cules dintre unde știuca cea amețită, și care, uitasem să vă spun, trecea bine de doi metri în lungime, având și o înotătoare caudală foarte lată, și am folosit-o pe post de cea de-a doua vâslă până am ajuns cu bine la mal, acolo unde, văzând eu că dumneaei dădea semne din ce în ce mai clare de revenire, am eliberat-o pe loc.

Aș fi putut foarte bine atunci să iau peștele acela acasă, ca pe un trofeu, dar deoarece nu îl prinsesem la cârlig, am considerat acel lucru a fi unul nu doar imoral, ci și total nedemn de un undițar care se respectă.

The post GURA ȘTIUCII-I CRÂNCENĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Respectând o tradiție începută în urmă cu mai mulți ani, tradiție care a continuat neîntrerupt de atunci și până acum, cu o singură excepție anul în 2024, și anul acesta am fost la cel mai mare eveniment expozițional tematic adresat pescarilor și vânătorilor din România, și anume Fishing & Hunting Expo, expoziție care a avut loc în perioada 20-23 martie 2025, în pavilionul B1 de la Romexpo – București.

Împreună cu fiul meu David și cu încă trei prieteni: Mihai, Florin și Nicolaie Macovei, am luat calea capitalei la orele mici ale zilei de sâmbătă, 23.03.2025.

În ciuda drumului lung și a oboselii aferente, de fiecare dată când particip la această expoziție, ajunsă deja la cea de-a noua ediție, simt doar bucurie și o stare permanentă de bine, deoarece știu că voi avea ce vedea, voi avea ce achiziționa și, poate mai presus de toate, mă voi revedea cu mulți dintre cunoscuții și prietenii mei pescari de pe întreg cuprinsul țării.

Lume multă, expozanți diverși, marfă de calitate și pe alese, atât pentru vânători, cât și pentru pescari, de orice fel ar fi ei. Astfel, pornind de la pescarii de crap și până la împătimiții pescuitului peștilor răpitori cu năluci artificiale, cu toții au avut ce vedea și de unde cumpăra cele ce și-au propus și dorit.  

Vremea a fost una foarte frumoasă, probabil cea mai frumoasă și caldă vreme pe care am prins-o de câte ori am fost până acum la Expo F&H.

Cu această ocazie, m-am revăzut și cu o parte dintre rudele mele care locuiesc în București, deoarece au venit și ele la eveniment, lucru care m-a bucurat nespus, deci tacâmul a fost complet.

Și cum călătorului îi șade bine cu drumul, la orele 16, aproximativ, am pornit spre casă, având inimile împăcate că am reușit să facem ceea ce ne-am propus încă de cu foarte mult timp în urmă.

Anul viitor, în 2026, va fi un an jubiliar pentru Expo F& H, deoarece va avea loc ediția cu numărul zece!

Multe felicitări tuturor celor implicați în organizare și care, de-a lungul anilor, ne-au demonstrat că, dacă vrei să faci ceva cu adevărat frumos și de calitate, se poate, și tocmai de aceea sunt sigur că ediția a zecea va fi ceva unic și va depăși tot ceea ce a fost până acum în cele nouă ediții care au trecut.

          Dar, până atunci, ne așteaptă un an întreg de pescuit, așadar fir întins tuturor pescarilor și să ne întâlnim cu bine și în 2026 la expoziția Fishing & Hunting de la Romexpo București!

          La bună (re) vedere!

The post VENI, VIDI, EXPO – F&H EXPO 2025 – succint appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Când am spus că simțiserăm pe pielea noastră respectiva întoarcere acasă a acelor temperaturi risipitoare, nu m-am referit doar la faptul că soarele începuse a ne pârli tegumentele cu fierbinte pasiune și plăcere, să nu mai zic de razele sale, ci și la țânțarii care se deșteptaseră parcă dintr-o dată, izvorând puhoi dinspre stufuri, răchite și nuferi, dând cruntă năvală asupra noastră, mușcând cu mare și neobosită lăcomie din noi.

În penultima zi destinată pescuitului din respectiva noastră expediție în Delta Dunării, pe la orele amiezii, atunci când văpaia din ceruri era cea mai zdravănă, reușind însă a ostoi în mare parte atacurile aeriene ale mărunților bâzâitori vampiri înaripați, în timp ce pescuiam noi după știuci în mijlocul unei mici bălți, am perceput cu finele noastre organe auditive, dintr-o dată, o serie de zgomote ciudate venind de undeva dinspre stufurile din capătul de apus al respectivului mic ochi de apă. Privind intrigați într-acolo, am văzut un pelican care se zbătea încercând să-și ia zborul dintre unde, dar nu putea. Părea că ceva îl ținea pe loc. Fiind noi mai cu băgare de seamă la detalii, am observat că pasărea avea în jurul unui picior înfășurată o sfoară, fiind probabil agățată în vreo sculă de pescuit lăsată acolo de către localnici.

– Mă duc să-l salvez. mi-a comunicat atunci cu precipitare Alin, dezbrăcându-se și aruncându-se grăbit în apă.

Numai că socoteala din barcă și cu cea din baltă… nu s-au potrivit nici atunci. A înotat el cât a înotat, s-a apropiat de pelican cât s-a apropiat, dar deodată s-a oprit în loc și s-a ridicat în picioare.

– E prea mică apa aici. Nu mai pot să înot. mi-a comunicat el, începând apoi a se face din ce în ce mai mic, dispărând, felie cu felie, de sus în jos, în baltă.

– E mâlul mare, mă scufund, maître. Ajutor! l-am auzit atunci strigând cu disperare către mine.

Ce era să fac? Acum trebuia să-l salvez eu pe dânsul. Și încă repede. Să mă preschimb și eu în salvamar și să mă arunc după el în apă nu avea nici un rost, din moment ce aceasta era așa de mică acolo și, chiar să zic că ajungeam până la Alin, tot nu aș fi reușit să-l extrag afară din mâl. la cât este el de mare și eu de ne-voinic. Analizând febril situația, am hotărât să trag barca atât cât puteam mai aproape de dânsul, fără însă a o împotmoli, și apoi să-i arunc o funie de care el să se țină și cu forța brațelor sale să se tragă singur afară din nămol, iar dacă nu reușea să facă acest lucru, mă gândisem să-l trag eu, încetul cu încetul, la puterea motorului, afară. Zis și făcut. Am pornit încetișor să mă apropii de dânsul și, atunci când am observat că apa devine periculos de mică, am oprit ambarcațiunea. Am luat apoi o sfoară, am legat-o bine de barcă, iar capătul liber i l-am aruncat lui Alin. Acesta, fiind deja înghițit de Buricul Nămolului până aproape de buricul său proprietate personală, s-a prins cu maximă speranță de funie și a început a trage de dânsa cu însutită putere, semănând oarecum în acele clipe cu un alpinist ce căuta a face cățărări, neavând însă nici un munte la dispoziție. Tabloul aducea oarecum cu cel de la Bicaz, cu deosebirea că acolo Alin trăsese barca de funie după dânsul, iar acum se trăgea el către barcă.

Atunci s-a petrecut un lucru pe care nu îl luaserăm în calcul nici unul dintre noi. Forța de Sfarmă-Piatră a lui Alin nu îl ajutase prea mult pe el să se elibereze din mâlul bălții; în schimb, reușise să tragă barca înspre dânsul, făcând-o să eșueze cu deplin succes. Și cu motorul termic neridicat. Singurul lucru bun a fost acela că amicul meu, ținându-se acum de funie, nu mai era tras în jos de mâl. Doar atât. Am încercat eu să desprind barca și motorul termic din nămol la puterea motorului electric, dar degeaba. Am încercat apoi să turez termicul, sperând că poate-poate se va desprinde cumva de acolo; însă nu am reușit. Doar cât a măcinat el cu elicea pe loc, în gol, adică în mâl, bolborosindu-l și umplând balta cu un miros greu și puturos de sulf, dar de eliberat nu s-a eliberat nici măcar un deget, rămânând în continuare înțepenit acolo.

M-am muncit apoi câteva zeci de minute bune să-l trag de funie spre mine pe uriaș, dar nu am avut nici cea mai mică izbândă, așa că, extenuat, am luat în cele din urmă o pauză.

Știindu-l de-acum pe Alin că era oarecum asigurat, nemaiexistând riscul inițial al dispariției sale premature în neantul mâlurilor eterne ale deltei, și văzând că nu mă descurc de unul singur să trag barca spre apă mai mare pentru a o repune pe linia de plutire, dar nici pe Alin către barcă, m-am hotărât să o sun pe gazda noastră pentru a-i cere ei ajutorul. Numai că delta ne-a mai jucat atunci o festă, semnalul la telefon fiind absent cu desăvârșire de pe acele meleaguri în care ne aflam noi. Cel puțin în rețeaua mea de telefonie mobilă. Adică în rețeaua la care aveam eu abonament, am vrut să zic. A nu se înțelege cumva faptul că eu aș deține respectiva rețea de telefonie mobilă căci nu am nici un chef să mă trezesc pe cap cu tot soiul de sugestii și de reclamații privind serviciile furnizate de rețea.

Alin, chiar dacă stătea agățat de funie precum un păianjen care este agățat de firul său, tot era atent la cele ce se întâmplau în jurul său și, înțelegând descumpănirea mea atunci când am realizat că nu am semnal la telefon, mi-a strigat: – Caută în buzunarul din dreapta al pantalonilor mei! Eu am telefonul pe o altă rețea decât al lui tălică. Poate avem noroc și prinde semnal.

Noroc am avut. Semnal era, dar fatalitatea se părea că nu își jucase încă toate atuurile. Pentru a-i putea debloca telefonul, aveam nevoie de amprenta lui, ori despre Alin al meu mai degrabă puteai să spui că se aseamănă cu marele Flămânzilă la apucături decât cu Păsări-Lăți-Lungilă la elasticitate, ca să-și întindă mâna până la mine și să-și deblocheze gadgetul. Oricum, dacă ar fi fost el așa de elastic, era de mult salvat. În acele momente chiar nu am știut ce să mai fac, așa că am început să strig în gura mare după ajutor, doar-doar m-o auzi careva și va veni să ne scoată de acolo. Deja răgușisem de-a binelea, dar ajutor tot nu primisem.

Vremea a înaintat tăcută, soarele se prăvălise binișor înspre cuibarul nopții, iar noi tot acolo eram. Scena era oarecum nostimă în felul său, dar privită numai din exterior, deoarece, în ceea ce ne privea pe noi, și mai ales pe Alin, cel care abia se mai putea ține de funie, având mâinile amorțite de-a binelea și pe care îl arsese din plin soarele amiezii și după amiezii, pe partea vizibilă a corpului său, bineînțeles, parte care acum era în mare proporție acoperită de hoardele de țânțari flămânzi și care nu se sfiau a-l goli de sânge, situația era din plin condimentată cu tragism. Și să nu vă mai zic faptul că pelicanul cel de la care pornise tot necazul nostru se salvase de unul singur cu destul de mult timp în urmă, zburând peste stufuri fără a ne învrednici măcar cu o privire de mulțumire. Chiar dacă nu îl salvaserăm noi, măcar ne oferiserăm să o facem, cel puțin Alin, iar până la urmă și intenția contează, nu?

Altceva ce aș putea să vă mai spun decât că, în toată după amiaza aceea, în reprize, ba am tras de funie până la epuizare, ba am strigat în gura mare după ajutor, uneori fiind acompaniat și de Alin, până rămâneam fără voce; însă totul a fost în zadar. Ideea e că, atunci când pierise din mine orice speranță, iar din Alin începea să se prelingă și cea din urmă putere, la ceasul acela tainic de amestecare a zilei cu noaptea, a dat peste noi un pescar băștinaș aflat într-o barcă ce avea și vâsle. După ce s-a crucit vreme de câteva minute bune văzând în ce situație eram, omul ne-a scos de acolo. Mai întâi l-a salvat pe Alin, cel care abia mai răsufla, având tot corpul amorțit, ars de soare și mușcat din plin de țânțari, și având și palmele însângerate de la atâta timp cât se ținuse strâns de funie, după care m-a ajutat și pe mine să eliberez barca. Norocul nostru că venise omul să-și verifice sculele în care se agățase pelicanul, căci altfel probabil că în balta aceea am fi înnoptat, iar în dimineața următoare nu se știe dacă l-aș mai fi aflat pe Alin la capătul funiei.

Doamne-ferește!

The post Vâslind printre știucile, pelicanii și oamenii deltei appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

A doua zi, de dimineață, în timp ce undeam într-un golf ceva mai depărtat de sat, ademenind cu destul de mare succes răpitorii Bicazului cu nălucile noastre, am observat cum, la un moment dat, Alin, colegul alături de care pescuiam, s-a așezat pe scaunul lui din barcă, în fața mea, oprindu-se din pescuit. Am crezut că vrea omul să facă o pauză, poate pentru a fuma o țigară, poate pentru a admira peisajul sau cine știe pentru ce altceva, așa că nu am dat prea mare importanță respectivului, banal până la urmă, eveniment. Dar, sesizând eu că timpul trecea și că prietenul meu încă tot nu-și reluase pescuitul, m-am uitat oblu la dânsul și l-am întrebat ce anume se întâmplase de-și abandonase dintr-o dată munca și pasiunea pentru care venise la Bicaz.

Alin m-a privit descumpănit o vreme, apoi mi s-a adresat timid:

– Zi-mi drept, tu te simți bine?

– Bine, Aline. De ce să nu mă simt bine?

– Păi n-ai mâncat aseară din ciupercile acelea ale lui Leopold?

– Ba am mâncat. Cum să nu? Foarte bune și gustoase ciupercile.

– Da… or fi fost ele la gust bune, numai că tare mă tem eu că erau din acelea nebune.

– De ce zici unele ca astea, Aline? Ai pățit ceva?

– Maître, privește cu adâncă profunzime la subsemnatul și spune-mi cu sinceritate care este verdictul tău medical!

M-am uitat, l-am analizat, l-am străpuns cu privirile în toate felurile și putințele, vizionându-l cu maximă atenție din toate unghiurile, dar nu mi s-a părut nimic suspect, așa că i-am comunicat:

– Aline, drept îți spun că, la câtă medicină debordează intelectul meu, tu nu pari deloc a fi suferind.

– Ești sigur? m-a întrebat el, prea puțin convins de cele ce îi spusesem eu. Ia uită-te puțin și la pupilele mele! Nu cumva sunt dilatate?

M-am apropiat de dânsul, i-am crăpat izvoarele luminii cu degetele mele până ce l-am văzut boldit de-a binelea, i-am  investigat apoi cu temeinică meticulozitate pupilele, dar nici de acea dată nu mi s-a părut a fi ceva suspect.

­– Ești perfect sănătos, prietene! i-am transmis eu cu fermă convingere.

– Dar limba… nu mi-e umflată? m-a chestionat el neliniștit în continuare, scoțând limba către mine.

– Bagă-ți liniștit limba înapoi în sălaș, că nu are nimic. Uneori mai vorbește ea de-aiurea, dar umflată nu-i. Dar zi-mi ce te doare? Burta? Capul? Ori ce anume?

– Nimic. Nu mă doare nimic.

– Na…, și atunci? De ce zici că ești bolnav dacă nu te doare nimic…, dacă nu te deranjează nimic…?

– Maestre, vino, te rog, și așază-te puțin lângă mine!

Supus, în fapt mai mult curios, m-am așezat.

– Bun! Acum privește în față, drept pe mijlocul golfului, către mal. Uită-te cu mare atenție! Așa-i că tu nu vezi nimic acolo? Așa-i că am vedenii?

Mi-am concentrat atât cât am putut eu mai bine privirea înspre locul indicat de către Alin, scrutându-l cu deplină profunzime și atenție.

Și atunci, acolo, în golful acela, am văzut ceva fantastic, ceva minunat, ceva ce nu mai văzusem niciodată în viața mea, ceva ce nici măcar nu crezusem că voi avea vreodată ocazia să văd pe viu.

O ursoaică însoțită de doi pui, ce păreau a fi de acum ursani în toată regula, se îmbăiau în apa încă răcoroasă la acele ore a Bicazului, hârjonindu-se aidoma unor copii neastâmpărați, împroșcând în jurul lor cu stropi lucitori atunci când loveau cu putere apa cu labele lor mari. Eu nu îi văzusem mai devreme deoarece pescuisem tot timpul cu spatele la dânșii, iar întreaga discuție pe care o avusesem mai devreme cu Alin o purtasem aflându-mă tot în aceeași poziție, barca fiind ancorată, în lungul axului său, în fața golfului, cu botul înspre mal. Alin pescuia pe partea dreaptă a bărcii, lansând de la pupa înspre interiorul golfului, iar eu, pe partea cealaltă a ambarcațiunii, undeam dinspre prova către largul acestuia.

După ce mi-am astâmpărat din plin ochii și sufletul admirând tabloul acela pe care natura atât de rar ni-l pune la dispoziție, m-am adresat lui Alin, încercând însă a folosi un ton cât se poate de ferm:

– Ai avut mare dreptate, amice! Chiar că nu ești întreg la cap.

Atunci, alb la față, Alin a exclamat cu glas stins:

– Eram sigur. M-am nenorocit…

– Ba nu te-ai nenorocit în nici un fel, nebune! De ce nu mi-ai spus de la începutul începutului ce minunății ai văzut tu acolo și ai preferat să faci tot circul acela caraghios cu boala ta închipuită? Și, pe deasupra, mi-ai arătat și limba. Rușine să-ți fie! m-am prefăcut eu, cu mare supărare, a-l dojeni.

– Credeam că am halucinații, maître! a încercat el smerit, dar bucuros totodată, a se scuza. Era mult prea frumos ceea ce vedeam ca să cred că poate fi adevărat.

          Avea perfectă dreptate. Chiar că era mult prea frumos, așa că și eu am început a mă întreba dacă nu cumva erau de vină ciupercile lui Leopold. Dar, neavând de la cine cere și cea de-a treia părere și ținând cont de faptul că vedeam amândoi aceleași lucruri, înclin să cred doar faptul că Bicazul ne-a făcut atunci cel mai frumos cadou cu putință, oferindu-ne spre admirare acele imagini pe care sunt sigur că nici unul dintre noi nu le va uita vreodată.

The post PESCUIND PRINTRE MUNȚII, PEȘTII ȘI URȘII BICAZULUI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Charles Waterman

***

Continuând tot în termeni matematici, ne aducem cu toții aminte despre Teorema (sau Metoda) reducerii la absurd (argumentum ad absurdum = dovedire prin absurd), care este „un raționament în care se presupune că ceea ce trebuie demonstrat nu e adevărat și, prin deducții logice, această presupunere duce la o absurditate“. Există un număr foarte mare de oameni, dintre care fac parte și destul de mulți pescari, ce consideră că bibanul este o specie de pești care nu reprezintă niciun interes, nici culinar și nici pentru pescuit, afirmații care, ambele, sunt catastrofal de false, iar astfel respectivii nu numai că nu consideră bibanul a fi ceva de valoare, dar îl și desconsideră pe de-a-ntregul, de multe ori auzind venind din partea lor întrebarea: Dar ce, bibanul este pește?

          Neputând considera această stupidă întrebare ca fiind o teoremă, cred totuși că am putea să denumim întreaga încercare de discreditare a bibanilor ca fiind o adevărată teorie de bagatelizare a importanței acestora, o conspirație chiar de a aduce în mod voit umbrire unui foarte important reprezentant al percidelor din apele noastre.

          Cu vreo lună în urmă, având o discuție cu cineva, un pescar de staționar, și venind printre altele și vorba despre bibani, omul mi-a zis, destul de amuzat fiind el în acele momente, că are un amic ce pescuiește la spinning și care i-a spus că pescuitul la bibani este ceva foarte frumos, lui însă nevenindu-i nicicum să creadă așa ceva. Și chiar astăzi, mai de dimineață, în timp ce vorbeam cu un bun amic undițar, acesta la un moment dat a spus: „- Pe mine nu mă interesează să prind bibani, nu îmi place“, dar atunci când l-am întrebat dacă i-a pescuit vreodată cu năluci artificiale a spus că nu, că nu a dat niciodată în mod exclusiv după bibani, iar cei pe care i-a prins până acum i-a prins doar în mod total accidental, în timp ce pescuia cu râme sau cu viermi după pești pașnici, precizând că de fiecare dată a avut în cârlige doar exemplare de mici dimensiuni. Așadar, și ignoranța se pare că joacă un rol destul de nefast în această teorie pescărească anti bibani.

          Eu unul, din momentul în care am descoperit cu adevărat ce înseamnă pescuitul cu artificiale al bibanului, și mai ales unditul acestuia cu năluci suple, adică cu gume, am înțeles ceea ce înseamnă a pescui cu adevărat tehnic, deoarece în acest gen de pescuit lansetarul este cel care propune și dictează jocul nălucilor prin apă parcă mai mult decât în alte cazuri și, bineînțeles, că m-am îndrăgostit iremediabil de acest minunat mod de a pescui, așa după cum am și recunoscut nu o dată până acum în scrierile mele anterioare.

 Acum, la ceasurile acestea de toamnă veritabilă în care am ales a înșira prezentele slove pe hârtie, acum când apele devin din ce în ce mai reci și brumele matinale sunt tot mai dese și mai groase, mi-am dedicat ultimele două partide de pescuit aproape exclusiv bibanului și, chiar dacă știam dinainte că locurile în care mi-am propus să pescuiesc nu țin exemplare mari, acest lucru nu m-a împiedicat în a mă bucura câteva ceasuri de atacurile nervoase și de drilurile foarte intense cu bibanii zonelor respective, indiferent de mărimea acestora. Plăcerea de a-i pescui, cel puțin în cazul meu, depășește cu mult dorința de a avea doar capturi mari.

          Nu pot să neg faptul că bucuria pe care o resimt atunci când pescuiesc este în mare măsură direct proporțională cu mărimea peștilor pe care reușesc să-i ademenesc în cârlig, dar în cazul bibanilor acest lucru este înlocuit de multe ori de activitatea lor frenetică, de cumplitele momente de foame crâncenă pe care mi-a fost dat nu o dată să le observ la dânșii, astfel încât starea de permanentă încordare și de maximă atenție în care mă ține pescuitul lor compensează cu brio mărimea capturilor.

          Acum nu cumva să înțelegeți că șuieratul strident al firului și scrâșnirea grea a mulinetei nu îmi sunt cunoscute, deoarece în decursul vremii am prins destul de mulți bibani mari, unii dintre ei fiind chiar foarte mari.

Exact din acest punct de vedere, cel al bibanilor mari, pot să afirm faptul că prezentul sezon de pescuit, per ansamblul său, s-a consumat în cea mai mare parte doar sub egida acestora, a bibanilor extrem de bine crescuți, dar și extraordinar de răi și de bătăioși în dril. Au mai fost ei și alți ani până acum bogați în exemplare mari de vărgați, dar parcă anul acesta i-a întrecut pe toți. Începând de imediat ce s-a încheiat prohibiția pe apele publice și până înspre toamnă, am reușit a da de dânșii aproape cu regularitate.

              Și vă asigur eu că nu sunt singurul undițar din lume îndrăgostit până peste poate de pescuitul bibanului, deoarece cunosc un număr destul de mare de confrați de lansete aidoma mie, așadar bibanul chiar înseamnă foarte mult din punctul de vedere al pescarilor de pretutindeni.

          Iar din punct de vedere culinar, chiar și eu, cel care sunt un non-consumator aproape total de pește, pot spune cu siguranță faptul că bibanii sunt foarte gustoși, fiind poate chiar cei mai gustoși pești de pe la noi, asta, bineînțeles, dacă sunt gătiți așa cum trebuie și de niște mâini pricepute, dar cum acest capitol, cel al gastronomiei pescărești, nu face parte din prezenta mea cărțulie, o să închei aici orice altă referire la el.

          Așa după cum ați observat, chiar dacă am început acest mic intermezzo dedicat bibanilor cu enunțarea metodei reducerii la absurd, eu nu am apelat la așa ceva pentru a vă vorbi despre importanța acestor pești, ci am ales a vă prezenta doar unele evidențe și experiențe personale din domeniul unditului acestora.

          Iar în ceea ce îi privește pe ignoranții în pescuitul bibanului, doar un singur lucru vreau să le transmit acestora: „Habar nu aveți ce pierdeți!“

The post TEORIA REDUCERII BIBANULUI LA ABSURD appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 Aristotel

***

Postulatul lui Euclid ne învață că: „Printr-un punct exterior unei drepte trece o singură paralelă la dreapta dată.‟

Privind această celebră axiomă matematică puțin și din punctul de vedere al pescuitului, nu cred că este prea forțat să spunem următoarele:

„Prin orice punct exterior unor știuci pot trece o mulțime de pescari paraleli cu pescuitul știucii.‟

Eu zic că este perfect adevărat enunțul meu și sunt absolut convins de faptul că îmi dați, și de data aceasta, dreptate, și tocmai de aceea propun să îl denumim, pe respectivul enunț, nici mai mult nici mai puțin decât: Postulatul Știucii.

          Primii pescari pe care îi identificăm a fi paraleli cu pescuitul știucii sunt în mod clar pescarii strict de staționar, adică acei pescari care caută a pescui exclusiv doar pești pașnici.

          Dar…, dar… nici cu cei care se cred mari maeștri în unditul răpitoarelor colțate din apele patriei noastre dragi, și nu numai, nu îmi este rușine…, căci uneori, poate chiar de multe ori, se încadrează perfect și ei în tagma undițarilor paraleli, poate doar de moment ce-i drept, cu prinsul știucilor.

          Să nu îmi spuneți careva dintre dumneavoastră că nu ați avut nicio gherlă până acum, așa după cum sunt denumite în jargon pescăresc acele partide de pescuit care se încheie cu zero rezultate pentru undițari, și că de fiecare dată atunci când ați ieșit la pescuit știuci ați avut capturi, pentru că nu o să vă cred nici în ruptul undiței.

          Dacă ar fi să mă iau ca exemplu etalon doar pe mine însumi, cred că aș putea umple pagini întregi cu acele pescuieli zadarnice, în care nu am zărit nici măcar vreo umbră de știucă prin ape, nu tocmai exemplificările acestora în carne și dinți. Dar cum eu cunosc o mulțime de pescari despre care știu sigur că au pățit și ei același lucru de multe și de nenumărate ori… rezultă că paginile pe care le-aș putea scrie despre nereușitele lor ar alcătui nu doar un singur volum, ci mult mai multe, iar dacă ar fi să scriu despre eșecurile tuturor pescarilor de știucă de pe mapamond probabil că aș epuiza întreaga cerneală din lume, așa că mai bine o să mă abțin a scrie despre aceste lucruri și o să mă preocup doar de insuccesele mele.

          Poate cel mai răsunător dintre toate rateurile mele privitoare la știuci l-a reprezentat toamna unui an abdicat din funcție nu cu prea mult timp în urmă, atunci când în tot sejurul de o săptămână din Delta Dunării nu am fost în stare să amăgesc cu nălucile mele nici măcar o mârliță, oricât de mică ar fi fost ea.

          Însă, strict ca intensitate a dezamăgirilor trăite, consider eu că pe primul loc se situează acele momente în care vezi clar știuca atacând peștișorii din anumite locuri și oricât ai încerca să o chemi la momelile tale artificiale ea te refuză în modul cel mai nonșalant, ignorându-te în totala totalitate a modurilor în care se poate manifesta ignorarea.

          Atunci îți vine să…, și să…, dar asta depinde de fiecare pescar în parte, adică de modul în care se manifestă el în astfel de situații neplăcute, și apoi să o trimiți înapoi la originile ei biologice, ceea ce și faci imediat cu gândul, căci cu fapta nu ai cum o face fiindcă știuca este total absentă.

Tot în capitolul legat de sentimente dezolante și de negre dezamăgiri cred că se încadrează și acele clipe, uneori pot fi chiar ore în șir, când pescuiești asiduu pe unele locuri cunoscute ca fiind productive, de simți că efectiv ți se desprind brațele din umeri, când schimbi nălucile și tehnicile mereu și mereu, și nu ai parte de niciun atac sau urmărire, ci doar de multă și crâncenă dezamăgire. Singurul lucru pe care l-ai mai putea schimba atunci ar fi pescarul, dar cum nu ne putem înlocui chiar pe noi înșine, cel mai bine este, zic eu, fie să te ambiționezi, până la absurd chiar, continuând a face ceea ce faci, indiferent de rezultate, fie să înlocuiești specia peștelui țintă, așa cum procedez eu de cele mai multe ori în astfel de cazuri, alegând a pescui ceva ce este mult mai cooperant și mai activ decât știuca cea încăpățânată și super mofturoasă.

Da, așa după cum am spus și ceva mai sus, pescuitul știucii presupune efectuarea în mod repetat a zeci și zeci, uneori poate chiar sute, de lanseuri până să primești vreun răspuns concret din partea cumetrelor din adâncuri, fiind așadar un pescuit destul de solicitant din punct de vedere fizic, dar și psihic. Legat de acest aspect, am cunoscut pe cineva, un pescar convertit înspre spinning destul de recent, care a început pescuitul răpitorilor dând în special după bibani, părându-i-se astfel că lucrurile nu sunt prea complicate, dar care a avut un șoc total atunci când a început să caute în cod concret și exclusiv știuca. Nu își putuse închipui el vreodată că pe lângă multa muncă pe care o depunea, cazanul frustrărilor și al deziluziilor în care începuse a se scalda din plin putea fi atât de mare și de adânc.

Desigur că există și unele momente de totală înfrățire a neamului Esox cu pescarii, atunci când nu trebuie să știi prea multe despre spinning pentru a prinde știuci, dar aceste momente sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai izolate, ele reprezentând în zilele noastre adevărate excepții.

Regula de bază care se evidențiază este aceea că pescuitul știucii presupune mută muncă și experiență, multă căutare, multă încordare și, bineînțeles, și multă ocară aruncată dinspre mal sau din barcă direct înspre ape, buruieni, agățători și, mai ales, pești.

Așadar, concluzia care reiese clar din demonstrația mea desprinsă din anii mulți de pescuit pe care îi am la activ, este aceea că noi, pescarii jinduitori de știuci, de mult mai multe ori suntem paraleli decât tangențiali cu răpitorii pe care îi căutăm.

Dar cum adevărații undițari nu renunță niciodată, și acesta este cu siguranță cel mai important lucru, jocul de-a știuca și pescarul va merge mereu mai departe.

The post POSTULATUL ȘTIUCII appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

ȘI-A DAT DOMNUL ȘTIUCĂ

Răsăritul timpuriu al zilei următoare ne-a găsit biciuind deja plini de ardoare locurile din prima zi. Plini de ardoare, dar și plini de nădejdi. Uitasem să specific.

Încă de la primele aruncări, câțiva frați bibani, nervoși nevoie mare, au început groaznic a mă certa pentru faptul că le întinam încă de la o oră atât de matinală teritoriile, și nu s-au lăsat până  ce nu mi-au molfăit cu mare nervozitate nălucile, rupându-le cozile cu regularitate.

„Gumele astea să fie singura mea pagubă de azi“, gândeam eu atunci, amintindu-mi fără nici un strop de delicatețe de cioata cu care mă răfuisem în ziua precedentă. Să aveți mereu lansete de rezervă la voia atunci când mergeți la pescuit, dragii mei, mai ales dacă este departe de casă, căci nu se știe niciodată peste ce cioate sau peste ce alți dușmani fracturatori de undițe puteți da!

La un moment dat, în plin stagiu de destrăbălare vărgată, adică în plină acțiune de hrănire a bibanilor, numai ce am simțit în fir și în lansetă un șoc mult mai puternic, un șoc venit parcă dintr-o altă categorie a atacurilor de până atunci, și instantaneu am simțit firul undiței a fi liber și ușor, ca și cum nu ar mai avut nimic la creștetul său umed.

Cei dintre dumneavoastră care sunteți pescari sunt absolut convins că ați înțeles imediat despre ce anume a fost vorba, dar deoarece sunt și foarte mulți, trag eu speranță, cititori ai acestor rânduri care nu fac parte din tagma jucăușilor de lansete, o să explic în câteva cuvinte totul, nu de alta, dar nu vreau să las în urmă oarece frunți încrețite a mirare, căci ridurile, de orice fel ar fi ele, știm cu toții că nu sunt bune. Și nici dorite de nimeni nu sunt. Asta e clar.

Doamna Știucă – denumită de către domnii specialiști Esox Lucius, Pike de către domnii urmași lui nea Willy – cel ce-a avut într-o vară visul unei nopți, curată comedie, ce mai, dat naibii cu talentul său cu tot, Shakespeare ăsta, Brochet de către domnii care sunt de o națiune cu tatăl muschetarilor, cel botezat Alexandre și născut Dumas, sau Hecht de către domnii din țara care l-a făcut cadou lumii pe marele Johann Sebastian Bach – este un pește răpitor care are în gură niște dinți nemaipomenit de tăioși, iar acești dinți adesea mutilează firele pescarilor, tăindu-le ca și cum ar folosi foarfeci. De aceea se impune ca la pescuitul știucilor să se folosească înaintași speciali la firul principal, înaintași care să reziste colților ascuțiți ai acestora. Se găsesc în comerț sau se pot face acasă de către pescari, din materiale speciale, acești înaintași despre care am vorbit, deci nu sunt greu de procurat. Eu, neavând atunci un astfel de înaintaș montat la fir, am suferit paguba meritată din partea știucii care mi-a atacat guma, luând-o apoi cu ea ca pe o amintire, sau ca pe un trofeu, sau pentru ce alta anume o fi luat-o. Știu doar faptul că ea a luat-o între fălci, iar în rest chiar nu știu și nici nu mă interesează prea mult cum au stat lucrurile.

Am schimbat imediat lanseta cu una echipată regulamentar pentru pescuitul cumetrelor dințate și apoi am început a cerceta și a tot întreba apele dacă este adevărat zvonul cum că adăpostesc știuci hoațe între undele lor.

Prea mult nu am avut de așteptat răspunsul la această întrebare căci, după un nou atac debordant al nălucii, lanseta mea a prins a se încovoia tot mai tare și a tresălta sistematic sub impulsurile oferite de prădătorul devenit dintr-o dată pradă.

Ce ți-e și cu viața asta, nu? Acum ești cel mai mare și mai tare, semănând cumplită teroare printre neprihănitele ființe ale umedului și, într-o clipă doar, ajungi a te zbate cu maximă disperare pentru libertatea ta.

Viața te urcă și tot viața te doboară. Așa este de când lumea. Câți oare dintre semenii noștri care au ajuns a gusta din aerul super rarefiat al înălțimilor celor mai înalte ale succesului sau ale bogățiilor nu au avut parte de astfel de căderi, care mai de care mai drastice, în genunea perfectului anonimat și a uitării sau în cea a luciei penurii? Și câte astfel de căderi vor mai avea loc de acum înainte…., oho, stați voi liniștiți, dragilor…, numai Domnul știe, căci, atâta timp cât vor fi oameni pe pământ, aceștia vor fi purtați mereu în sus și în jos de valurile nestatornice, poate chiar crude, ale vieții.

Despre valurile de atunci din jurul bărcii noastre pot spune doar că la acea oră, încă destul de matutină a zilei, erau ca și inexistente, vântul dând dovadă de o crasă lenevie, doar valurile știucii mele  fiind singurele care au mototolit vremelnic perfecta netezime a cearșafului umedului deltaic.

Și acela avea să fie doar începutul unei adevărate parade cu știuci pe care ne-a propus-o, mai mult decât binevoitoare, scena bălții unde pescuiam.

Pot spune, fără a greși, că au urmat niște momente memorabile, ceva de genul:

Pescarul a dat, știuca a luat, fie pescuitul mereu lăudat!

Mai corect spus, pescarii au dat și știucile au luat, la plural, nu la singular așa după cum am spus eu inițial, deoarece și amicii mei, amândoi, au început a mulina înspre barcă, una după alta, știuci, știuci, și iar știuci. Numai știuci.

Pardon! Am greșit, vă rog să mă scuzați! Și iarbă – buruiană – multă am început toți trei să aducem în mod regulat la barcă în cârligele nălucilor noastre, căci zonele de acest fel, cu multe agățături submerse, s-au dovedit a fi sălașurile cele mai sigure ale respectivelor răpitoare solzoase. Foarte interesante erau acele driluri în care știucile veneau înveșmântate în pături groase de verdeață, dar nu cred că trebuie să vi le descriu eu, drilurile respective, deoarece știți și voi cum stă treaba, iar dacă încă nu știți, aveți tot timpul din lume să aflați de acum înainte. Trebuie doar să încercați. Adică să mergeți la pescuit. Hai, curaj, că pescuitul nu mușcă! Doar știuca.

Tocmai pentru a încerca să păcălesc cumva respectivele agățători, în timp ce evoluam scenic chiar în largul antreu al unui golf întins, mărginit în partea sa stângă de stuf și apoi de un talian, iar în partea sa dreaptă de niște pletoase sălcii și apoi de un alt talian, am schimbat năluca cu una dintre cele mai mici linguri oscilante pe care le aveam atunci la mine, lingură care, pe lângă faptul că avea o greutate destul de redusă, era echipată și cu o ancoră destul de micuță.

Este o vorbă celebră printre pescari care zice: „Momeală mare, pește mare.“. Atunci însă nu a fot deloc așa. La cea mai mică nălucă dedicată știucilor cu care am pescuit în acea zi am prins cele mai mari exemplare ale întregii noastre expediții pescărești de anul acesta din Delta Dunării.

Spre după amiază s-a pornit tot mai tare vântul, îngreunându-ne din ce în ce mai mult pescuitul, dar ne-am mutat chiar la buza stufurilor, urmând linia acestora, și am continuat a prinde știuci, chiar dacă majoritatea dintre ele au fost doar de categorie mică, dar măcar nu am stat degeaba.

În ziua următoare, ultima a expediției noastre deltaice, tot acolo, pe acel lac, am fost și tot cu multe, unele dintre ele fiind chiar frumoase, știuci ne-am răfuit noi până în momentul în care, pe la ceasurile amiezii, Eol, fiind probabil mult prea invidios pe rezultatele noastre pescărești, s-a răsculat cu mult prea turbată furie asupra lumii lacustre, făcând balta întreagă să geamă și să fiarbă în spume și în valuri din ce în ce mai mari, determinându-ne a ne muta cu barca pe canale, acolo unde, parcă anume pentru a-i face în ciudă ofticosului zeu al vântului, am dat de niște bancuri deloc seci de bibani și bibănoi nevrotici, așa că au urmat, până la fuga soarelui către asfințit, alte clipe de destrăbălări pescărești de neuitat.

Atunci când am simțit noi coborând peste baltă adierea răcoroasă a înserării, imediat am și purces la drumul spre casă, fiind cu adevărat împăcați și liniștiți ca pescari după întreaga agitație a acelei zile.

Împăcarea și liniștea ca oameni, ca iubitori de frumos și de natură, ne-am regăsit-o admirând peisajele deltei, așa după cum am făcut în fiecare dimineață și în fiecare seară cât am stat acolo, peisaje mai mult decât fantastice și pe care le-am descris de atât de multe ori până acum în lucrările mele mai vechi încât m-aș acuza eu însumi de repetitivitate dacă aș mai face-o încă o dată.

Vreau doar un singur lucru să vă mai spun și apoi voi pune capăt acestei foarte scurte evocări a excursiei noastre halieutice din deltă de anul acesta:

 Nu ratați, oameni buni, niciodată ocazia de a vizita Delta Dunării, deoarece aceasta este un tărâm binecuvântat, un tărâm de poveste, un tărâm unde te simți cu adevărat liber, descătușat și deconectat de la toate nimicniciile cotidianului!

*

SFARSIT

The post DE PRIN DELTĂ ADUNATE – ȘI-A DAT DOMNUL ȘTIUCĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

O SĂ RUP EU JOARDA DE TINE!

Se știe că, de regulă, atunci când omul dă de bine nu se mulțumește cu ceea ce are, ci vrea să aibă tot mai mult. Așa este, bineînțeles, și cu pescarii.

Chiar dacă aflaserăm locuri bune, cu potențial piscicol însemnat, noi nu am dorit a continua tot pe acolo pescuitul, astfel că în următoarea zi am purces a cerceta alte zone ale deltei, pe unde nu mai fuseserăm până atunci la pescuit niciunul dintre noi, pentru a căuta știucile cele mărețe pe care încă nu le prinseserăm în expediția noastră deltaică, dar la care visam desigur toți trei.

Balta pe care o alesesem atunci a fi ținta călătoriei noastre ne-a întâmpinat mai întâi cu un canal care se înfunda brusc în niște plauri, făcându-ne a ocoli pe un alt canal pentru a putea pătrunde în cele din urmă în ea, iar apoi cu niște ape stricate și sulfuroase, pline de spume urâte, chiar în gura de vărsare a canalului respectiv. Dar cu cât am înaintat mai mult spre sud-est, pe lângă perdeaua groasă a stufului, am început a afla o apă din ce în ce mai curată și mai limpede, chiar dacă se prezenta lumii sub o nuanță ușor negrie. „- Este de la o buruiană anume pe care o ține balta aceea‟; ne-a informat seara gazda noastră atunci când am chestionat-o asupra aspectului culorii apei aceleia, neagră, dar totuși deosebit de limpede.

Prinzând noi curajul de care aveam nevoie pentru a pescui în apa care se tocmea parcă văzând cu ochii cu cât pătrundeam mai adânc în incintă, am început a prinde și oarece știuci, dar tot din clasa inferioară știucilor corpolente și bine crescute.

Pixuri, stilouri, mârlițe. Acestea erau cadourile pe care le primeam în mod aproape constant de la balta aceea, doar G.P prinzând la un moment dat un exemplar ce s-ar fi putut numi pe drept cuvânt știucă, iar acest lucru ne-a determinat în cele din urmă să părăsim locul, pe la ora amiezii, pornind spre o altă baltă care era tot încă nedublata de niciunul dintre noi trei.

Apa care pătrundea în balta respectivă era deosebit de tulbure, dar în zare, spre malul din nord al lacului, se zărea, sclipind sub bătaia soarelui, azurul dătător de speranțe al apelor limpezi.

Am purces acolo imediat, dar nu am găsit nicio știucă, oricât de mică sau de mare ar fi fost ea. Doar multă buruiană Chiar foarte multă.

După vreo două ceasuri de cazne în van, am ieși de acolo.

Apele erau în creștere, iar canalele începuseră a prinde curenți din ce în ce mai puternici. Acest lucru, cel puțin în teorie, ar fi trebuit să fie foarte bun pentru pescuitul percidelor, adică al bibanilor și al șalăilor.

Am abordat, pe rând, mai multe intersecții de canale, dar rezultatele au fost mai mult decât îndoielnice. Doar vreo doi minioni bibani și o cioată solidă. Atât bibanii, cât și cioata, s-au dedat la gumele mele. Dacă vărgații s-au deranjat, de nevoie, să iasă din apă pentru a mă saluta, cioata însă s-a dovedit a fi foarte încăpățânată, deoarece nici măcar atunci când a fost extrem suduită și nervos zgâlțâită de către subsemnatul nu a dorit a se urni din locul său. Ba, mai mult, și-a luat ca amintire și vârful lasetei mele, cel care a cedat la un moment dat de la atâtea smunciri la care îl supuneam, emițând un pocnet strident, pocnet ce mi-a sfredelit o bună bucată de vreme urechile. Știu că atunci a fost a fost exclusiv vina mea, dar am preferat totuși să vă prezint dumneavoastră situația ca și cum ar fi fost vina cioatei. Un lucru perfect omenesc aș zice, acela de a da vina mereu pe alții și de a nu ne asuma responsabilitatea pentru nimic dacă se întâmplă ceva rău, nu-i așa? Dar cred că nici nu mai trebuie să vă întreb. Știm cu toții cum stă treaba.

Cum stătea atunci treaba în portul din zonă am vrut să verificăm noi mai apoi, port în care, cu alte ocazii, chiar prinseserăm foarte mulți pești, bibani în special, dar și numeroase știuci tinere.

Numai că acum, iată că o singură surată colțată a dorit să ni se prezinte dintre apele limpezi ale ”bazinului‟, așa cum numesc oamenii locului acel mic port dunărean.

Abia în ultima intersecție de canale pe care am probat-o în seara acelei zile am dat cu adevărat de niște bibani care nu țineau niciun fel de regim alimentar, printre care s-au amestecat și câteva roșioare destul de corpolente, și care ne-au delectat cu atacurile lor nervoase, făcându-mă pe mine cel puțin să mai uit de neîmplinirile pescărești și de pierderile materiale de peste zi.

Mâine vom schimba foaia și vom merge din nou pe locurile din ajun. Hotărârea fusese deja luată în totală unanimitate.

” – Să te văd acum, cioată urâtă, cui o să îi mai rupi tu lanseta! Mie în niciun caz. Ha! Ha! Ha!‟

Apropos, să știți că propoziția de mai sus s-a vrut a fi un fel haz de necaz, așa că vă rog să o tratați ca atare! Mulțumesc!

VA URMA

The post DE PRIN DELTĂ ADUNATE – O SĂ RUP EU JOARDA DE TINE! appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

GURĂ CASCĂ

Noaptea era încă stăpâna de necontestat a lumii la acele ceasuri, dar urletele șacalilor mă treziseră din somn.

Stăteam pe pat și le ascultam văicărelile coborâte parcă din Hades, chinuindu-mă să adorm din nou, dar se părea că somnul din mine plecase de tot, pierzându-și urma peste ape și stufuri.

          Și uite așa, încetul cu încetul, timpul a trecut, șacalii și-au încheiat și ei în cele din urmă lugubrele lor concertele, dar nu fără o sumedenie de bisuri care de care mai dezacordate, cocoșii s-au apucat meticuloși a-și trâmbița zorii, iar eu nu am mai reușit să adorm nici măcar o secundă.

Urma o lungă zi de pescuit, după cum tot lungă avea să fie și călătoria noastră cu barca spre lacul pe care-l vizam.

Nici nu a apucat bine dumnealui Soarele să-și ridice musteața din spuma umedului deltei că noi deja goneam, la bordul ambarcațiunii noastre, către locul mult visat, loc al cărui nume ni-l șoptiseră plini de amabilitate unii cunoscuți de-ai noștri, cunoscuți care ne asiguraseră totodată că zona respectivă era doldora de știuci flămânde și de bibani mai mult decât babani.

Și iată că atunci când printre vârfurile încă verzi ale stufurilor începea a se iți boțul portocaliu al astrului zilei, noi ne aflam deja la destinația aleasă.

          În general, atunci când primești un pont despre un loc anume, mai ales în Delta Dunării, mergi plin de încredere acolo, cu visarea și cu speranța la cote maxime, hotărât a face prăpăd printre prădătorii locului acela. Numai că, odată ajuns pe balta respectivă, cam stai și te uiți nedumerit tot roată, la cât de mare e locul, și te întrebi de unde ar fi cel mai nimerit să începi pentru a avea noroc cât mai repede, fără a bate prea mult apa în gol cu lanseta. Așa și noi. Am oprit barca și am pornit a privi în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, abia reușind a vedea depărtatele margini ale lacului. Numai că noi nu ne uitam roată pentru a ne alege un loc din care să începem, ci căutam exact locul de unde trebuia să pornim pescuitul, mai exact căutam acele indicii concrete pe care ni le transmiseseră amicii noștri atunci când ne-au descris locația cea mai bună pentru undit din întreaga acea baltă.

          Și așa cum se întâmplă de multe ori atunci când informațiile sunt transmise prin telefon, nu am găsit reperele pe care le căutam și deoarece dorința de a pescui era net superioară răbdării de a căuta mai departe, am ancorat barca și ne-am dedat desfătărilor halieutice. Desfătări, vorba vine, căci apa era de-o nuanță care amintea cu mare ardoare de celebrul nămol de la Techirghiol și care numai la pescuit nu te îmbia, chiar și nălucilor fiindu-le probabil frică să nu se rătăcească prin tulbureala aceia.

          Și totuși…, și totuși iată că la un moment dat, cam după vreo cincisprezece – douăzeci de minute de pescuit în van, am simțit în lansetă un zvâcnet. Doar atât, un zvâcnet. Dar a fost suficient pentru a-mi face inima să galopeze nebună și în mine speranța să renască subit. După vreo alte trei, patru lanseuri a venit și primul pește. Un biban foarte voinic, dar care prezenta o culoare ternă, ștearsă, cenușie, urâtă chiar, împrumutată probabil de la culoarea apei de acolo.

L-au urmat apoi și alți frați de-ai săi, unii mai mici, alții la fel de mari ca și el, dar nici urmă de știuci, iar cum amicii mei nu reușiseră să dea nici măcar de bibani, am ales a ne muta locul mult mai spre sud față de unde eram atunci.

Și uite așa, navigând încet în direcția aleasă, după un cot mare de stuf am deslușit în cele din urmă și semnele pe care le căutaserăm zadarnic dimineață.

Eram deci pe zona cea bună. Și apa în acea parte a bălții avea o cu totul altă culoare, bătând bine acum înspre turcoaz.

„Printre taliane!‟ sunase îndemnul primit de la amicii noștri și, ca atare, printre taliane am început a pescui.

Pot să zic că bibanii de acolo parcă doar asta așteptaseră, nălucile mele, căci imediat au început a face mare harțag între dânșii, care din ei să le apuce cel mai repede și mai hotărât.

Era mult prea frumos atunci totul pentru a întrerupe distracția cu bibanii, chiar dacă amicii mei începuseră a găbui oarece știuci. Numai că, așa cum este de cele mai multe ori și în viață, ceea ce-i frumos nu ține mult, iar bibanii mei au început a fi din ce în ce mai trândavi, oprindu-și în cele din urmă de tot activitatea de hrănire. Or fi trecut probabil la siestă, ori cine știe la ce altceva anume.

Forțat de împrejurări, am început și eu a da după colțate, reușind a amăgi vreo câteva, dar numai din cele imberbe. Nici cele ale colegilor mei din barcă nu excelau ca mărime. Ne-am tot plimbat noi, pescuind în zig-zag printre multele taliane de acolo, dar știucile cele calificate cu adevărat în etapa superioară a vieții față de cea de mârliță nu am găsit.

Spre amiază am tras barca la umbră, sub niște sălcii din gura unui canal, și am prânzit și noi creștinește, înfruptându-ne cu multă poftă din sendvișurile pregătite de acasă. Apoi am trecut la cafele, țigări și la schimburi de impresii. Unde să mergem, unde să mai dăm, că parcă ne cam plictisiserăm toți de știuculițele acelea mai mult decât feciorelnice.

Unul dintre amici, M.M., s-a dovedit a fi cel mai practic dintre noi, căci a pus mâna pe lansetă și a spus: „- Hai să începem chiar de aici!”

După vreo trei ceasuri tot acolo eram. Nimeriserăm se pare pe un cuib nesecat de bibani mai mult decât nervoși, așa că nu ne-am îndurat a-l părăsi prea devreme.

Totuși, atunci când am început a simți că umbrele prind a se lungi tot mai tare, am plecat la gura unui alt canal pe care îl zăriserăm încă de dimineață.

Acolo am aflat alt zaiafet bibănesc. Mai târziu ne-am dus puțin și în celălalt capăt al acelui foarte scurt canal. Pesemne că acolo se ținea vreun congres ceva al bibanilor, căci erau toți numai din cei cu greutate. După care am probat și o margine de stuf, puțin după buza canalului. Altă strânsură de răpitori vărgați.

Vă întrebați probabil de ne-am tot mutat, ici și colo, dacă bibanii și-au căscat gura mare în fața noastră cu regularitate. Vă spun eu de ce, căci nu este niciun secret. Am făcut asta deoarece ne aflam abia în prima zi a excursiei noastre în Delta Dunării din anul acesta și am vrut să verificăm cât mai multe locuri pentru a ne putea face niște planuri cât mai exacte pentru zilele viitoare.

Nu i-am numărat pe bibanii care m-au vizitat în ziua aceea în barcă, dar cred că numărul lor a depășit bine o sută cincizeci de bucăți, dintre care minim o sută au fost din cei ce mi-au îndoit cu mare barbarie lanseta.

Dacă știucile au fost doar mici atunci, bibanii însă au fost cu adevărat grozavi, și astfel de pescuieli nu se uită ușor.

VA URMA

The post DE PRIN DELTĂ ADUNATE – GURĂ CASCĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.