Apele Romaniei, intre plasa si neant

Braconajul este o problema generaliata pe apele noastre. ANPA, detinatorul resursei piscicole, nu are corp de paza, cu toate ca legea data chiar de catre aceasta agentie impune existenta unui corp de paza specializat. RNAR nu are treaba cu asta. Jandarmeria vine cand poate. Si mai ales, atunci cand pescarii reclama prezenta braconierilor, “organele” intai anunta infractorii ca apare controlul si dupa aceea vin la fata locului. Evident ca babuinii cu plase se sutesc si asa se face ca pescarii au ajuns sa plateasca amenzi pentru apeluri false la 112. Fiecare dintre voi s-a lovit de aceasta plaga a apelor publice lasate la mila populatiilor din satele cu iesire la lac sau la rau. Nu mai departe de urbanul curs al Dambovitei, inainte de Opera, am vazut zilele trecute o gasca de baieti cu lansete, de loc sportivi. Pentru ca nu sunt doar aparatul de curentat ori plasa monofilament singurele arme de ditrugere piscicola in masa. Mai sunt si parasutele, ieftine si usor de procurat, inventii chinezesti care pare nevinovate. In realitate acestea devin o problema de mediu abandonate in ape. Cand se strang sute de astfel de unelte ale braconajului, ai macar o idee la ce scara se desavarseste faradelegea piscicola cu largul acord al autoritatilor.

Aveti mai jos cateva ganduri ale lui Dragos Mihai Sarbu, un pescar roman, ca si voi, care s-a lovit de “parasutele” si “tailandezele” ce au infestat apele noastre.

Malin Musatescu

Setci, “paraşute” şi alte ghirlande

Nu de puţine ori s-a întâmplat să-mi doresc o zi frumoasă de pescuit cu vreme bună şi capturi aidoma. Nimic anormal până aici, numai că aşa cum spune şi proverbul, planul de acasă nu se potriveşte de fiecare dată cu cel de pe baltă.

Mă trezesc într-o dimineaţă superbă de vară cu gândul de a vâna câţiva cavaleri cu armura argintie renumiţi pentru atacul violent ce face adrenalina să-ţi inunde corpul şi să-ţi tremure băţul în mână mai ceva ca un dril în plin “loading”.

Ştiam un loc prolific de pândă al avaţilor, căci despre ei este vorba, şi nu după mult timp ajung pe malul oltului cu bunăvoinţa de a le servi prima masă a dimineţii. După ce reuşesc să capturez doi aspieni, simt cum la următorul lanseu rattlin’-ul se propteşte în ceva. Trag mai tare dar, nimic. Fiind aproape de mal intru în apă să dezgat voblerul însă el nu era singur ci împodobit cu o ghirlandă de “paraşuta”.

Cel mai tare m-a indignat faptul că în această minunăţie erau prinşi mai mulţi peşti, unii vi, alţii intraţi deja în putrefactive.

Totodată în majoritatea lacurilor de acumulare, dacă nu chiar în toate, domnesc setcile kilometrice ale braconierilor în care nu de puţine ori s-a înfipt ancora sliderului sau a lingurii, încercând să pescuiesc la ştiuca.

Dacă întreprinderile ce poluau odată atât bătrânul Alutus cât şi alte râuri din spaţiul Carpato-Danubian nu mai prezintă o ameninţare, acestea fiind demult închise sau în curs de ferecare, iată că tot se mai găseşte cineva care să facă rău apei şi peştilor fie din dorinţa de a se distra, fie din inconştienţa numită braconaj.

Dragos Mihai Sarbu