Delta de la Vlahii (1)

La inceputul lui august, am facut o partida pe un lac salbatic – Vlahii, langa Rasova. Lacul combina o deschidere de apa libera de zeci de hectare cu o delta de canale, plauri, desisuri de stuf si nenumarate agataturi scufundate. Sunt locuri intangibile, unde pestele moare de batranete. Ca supliment la spectacolul labirintic al deltei, ai dealuri inalte, acoperite cu paduri de salcam care pleaca de langa lac. Alte lacuri au orizontul plat, nu vezi nimic in afara de linia malului opus, cel mult cate o cortina dantelata de stuf sau cate un copac stingher. Aici, lucrurile s-au echilibrat ca si cum natura ar fi urmat principii de compozitie fotografica: o treime de ape transparente, alimentate de izvoare proprii si impanzite de vegetatie, o treime de paduri de salcam pe un deal cu pamant rosiatic, o treime de cer.

Inceputul partidei a fost mai mult turistic, decat pescaresc. Dupa ce am dat o tura cu barca pe tot lacul, ne-am asezat pe un ponton dublu, comod, cu un umbrar, care se deschidea spre o zona retrasa, cu apa limpede – pusa in pahar, n-o deosebeai de apa potabila – si care oferea o multime de structuri tentante. Aveai acolo un mic lac numai al tau. S-a dovedit insa ca nu tinea peste mare. Dupa doua nopti in care n-am luat decat ciortani de 3kg, era clar ca trebuie sa ne mutam.

Mutatul in sine, pe langa neplacerea de a impacheta si despacheta o stiva de bagaje in timp ce te topeai de caldura, mai prezenta un inconvenient: lacul nu are locuri de pescuit de pe mal, se pescuieste de pe pontoane inguste de 3x4m, in mijlocul apei (pontonul dublu, cu umbrar, era o exceptie), asa ca prietenul meu Grigore si cu mine trebuia sa ne despartim. Era imposibil sa instalam doua rod-pod-uri, plus paturi, plus genti, plus o saltea de receptie, pe un singur ponton. De cort nici nu putea fi vorba.

Am strans din dinti, am incarcat echipamentul si nada in doua barci si ne-am mutat. Ajunsesem pe lac intr-o vineri, acum era duminica si incepea codul rosu de canicula. Urmau trei zile cu temperaturi de peste 40 de grade, pe care trebuia sa le petrecem in soare, fara adapost. Pe mal, la debarcader, am gasit doua mici umbrele de plaja, colorate strident, cu panza subtire, inscriptionate cu o reclama la inghetata: Napoca, gustul copilariei. Au fost salvatoare. Erau departe de uniforma khaki a pescarilor de crap, soarele trecea prin ele, dar faceau un petec de umbra. Vom traversa codul rosu inghesuiti sub umbrelute violete.

Trebuie sa fi baut vreo zece litri de apa in dimineata aia. Am ales doua vaduri care ni s-au parut interesante. Pe unul se pescuia rar, iar pe celalalt o echipa de doi pescari, care tocmai plecau, avusese trasaturi de crap. Nu reusisera sa scoata niciunul, dar asta nu conta, conta ca aveam peste in fata. Era un loc pe care crapul se „parca” invariabil si am inteles imediat de ce. Puneai montura in inima stufului, iar sub apa era o perie de radacini si cioate. Montura nu putea fi scoasa normal. Daca trageai de ea, o agatai dupa primul metru. La fiecare montura, te asteptau doua drumuri de 200m: unul ca s-o plantezi, celalalt ca s-o recuperezi. Daca nu aveai peste…

Daca aveai peste, drumul devenea si mai lung. Duminica dupa-amiaza, am luat doi teni de 5-6kg, iar la asfintit, exact cand roiurile de tantari incepeau sa ne ia la tinta, incantate ca nu aveam unde sa ne refugiem (tantarii de la Vlahii mananca Autan pe paine), am avut o trasatura violenta. Pestele s-a bagat imediat in cotloanele lui. Am luat lanseta, fara sa-mi dau seama de marimea pestelui. Vibratia firului si ciocurile date in varf imi spuneau doar ca mai e in carlig. Grigore a sarit in barca, a pus motorul si a plecat spre el. Pe traseu, firul era agatat in mai multe locuri, in padurea de stepi, dar aveam o linie principala de 0,45mm si un inaintas mono Tritanium de 0,70mm, care au tinut. Dupa cateva minute, Grigore a extras pestele dintre cocioace si mi-a facut semn sa incep drilul. Ai grija, a zis, e „romanesc”! Am tras de crap nu mai mult de doua secunde, dupa care s-a parcat iarasi. Intoarce-te, ia firul, descurca-l din ragalii din nou, gaseste pestele, scoate-l din agatatura a doua oara, roaga-te sa nu scape. Nu scapase. Tine de el, i-am strigat lui Grigore, si incearca sa iesi din stuf cu motorul. Nu pot sa pun motorul, a tipat el, am stepi pana la suprafata. Atunci tine de peste si te trag afara cu barca.

Asa a inceput un dril dublu: Grigore facea drilul la mana cu pestele, iar eu eram in dril cu Grigore. Stand in barca si tinand de segmentul de inaintas, fara sa poata folosi vaslele sau motorul, Grigore avea la un capat al firului crapul, bagat sub barca, iar eu trageam de celalalt capat, de la o distanta de vreo 100m. Lanseta se facuse covrig. Metru cu metru, imensa captura – barca, Grigore, peste – aluneca incet spre mine. Cu umbra barcii deasupra lui, ca un plaur protector, pestele statea linistit. Stepii se terminau la 60-70m de ponton si incepea zona cu apa libera. De aici Grigore a dat drumul firului si restul drilului s-a desfasurat simplu, singura grija fiind sa nu lasam crapul sa intre sub ponton. Inutil de spus ce usurare a fost sa-l vedem in minciog – o torpila de 14kg, recompensa unei zile fierbinti.

Apasat de tensiune, nu reuseam sa ma linistesc. Nu banuiam ca pestele putea fi unul „de doua cifre”. Tot efortul de a-l prinde era motivat numai de disperarea de a nu fi prins nimic pana atunci. L-ai vazut cand l-ai scos dintre stepi? am intrebat. Mda, a zis Grigore monosilabic. Si de ce nu mi-ai spus ca e mare? Ma gandeam ca-l pierdem, n-am vrut sa-ti para rau dupa el.

Rasarise luna. Sub lumina ei, procesul de seductie era complet. Lacul acesta salbatic, pictural si provocator se imprimase in noi. Urma o zi cu 43 de grade la umbra…