Efectul Hilton

In toamna trecuta, am stat patru zile la Horgesti si n-am inceput sa prind crap mare decat in a treia noapte. Momentul decisiv a fost, pentru mine, faptul ca am schimbat monturile semifixe cu monturi culisante, pe care am pus boiliesuri mici, de 16mm, critic echilibrate. Combinatia celor doua lucruri a produs trasaturi pe care poate ca altfel nu le-as fi avut. Am atribuit rezultatul monturii, mai putin nadei. Nicio clipa nu mi-am pus problema daca locul ales – „la pietre”, pentru cunoscatorii lacului – era bun. Am fost asigurat de toata lumea ca e cel mai bun loc de pe balta.

In primavara asta, m-am dus din nou la pietre, dar n-am reusit sa prind crap mare decat in a patra noapte, cand vantul si-a schimbat directia si a inceput sa bata spre mine. A batut o ora, dar a fost suficient. Pestele a ajuns pe nada si n-a mai plecat. Dupa ce crapii au inceput sa intre, a fost recital. Din perspectiva capturilor cu care am terminat partida, zilele de asteptare mi s-au parut atunci o virtute. Acum mi se par o greseala.

In toamna, m-am intors la Horgesti si, ca de obicei, mi-am rezervat locul de la pietre, unde iti poti pune cortul pe malul apei, pe un teren drept, acoperit cu iarba, sub o salcie care tine umbra. E un loc atat de comod, incat i se spune Hilton. Confortul de la Hilton face ca vadul sa fie preferat de majoritatea pescarilor. Acum, insa, urma sa impart acest confort cu doua echipe de prieteni, care ajunsesera pe lac cu o noapte inaintea mea. In noaptea aceea, nu prinsesera nimic, dar in stanga lor o alta echipa luase doi crapi. La ce lansete? La cele din stanga, mi-au spus. M-am uitat pe lac, vantul batea spre stanga, unde apa se facea din ce in ce mai mica. 16 lansete pe albia lacului, doar doi crapi prinsi, amandoi in stanga. Am banuit ca pestele era in stanga, la apa mica, si alegerea locului a fost simpla.

Am abandonat pietrele si ne-am asezat (partenerul meu si cu mine) in stanga echipei care avea capturi. Am nadit ca de obicei. Stiam ce nade si ce desen de nadire dau rezultate la Horgesti. Apa avea 1,20m si continuam sa vad sarituri de crap mare spre stanga, pe o apa de sub un metru. Zilele erau calde, temperatura apei era in jur de 15-16 grade, pestele n-avea ce sa caute la apa adanca. In prima noapte, am luat doi crapi de 12-13kg. La pietre, s-au prins numai ciortani. Din noaptea urmatoare, vadul a facut explozie si am incheiat cu trei crapi de 15kg, doi de 16kg, doi de 17kg si unul de 18kg. Majoritatea au venit pe primele doua lansete din stanga.

Dupa asta, au urmat doua saptamani frenetice pe lac, in care echipele au inceput sa se mute constant spre stanga. Nimeni nu mai voia la pietre. Toata lumea cauta sa se plaseze mai departe spre stanga. S-a ajuns pana in coada lacului, unde alta data n-ar fi stat nimeni. Cine statea in stanga prindea peste. Cine nu prindea se muta in stanga celor care prindeau… si incepea sa prinda.

Privind inapoi, ideea de a ne aseza in alta parte decat la Hilton si de a cauta crapul in alt loc decat in fata consacratelor „pietre” pare o banalitate, avand in vedere directia vantului, temperatura apei si alti factori, dar era fara precedent. Cei mai multi dintre noi suntem prizonierii obisnuintei. Repetam lucrurile cu care ne-am invatat sau cu care ne-au invatat altii, mai ales daca au avut un oarecare succes. Nu numai corpul vrea la Hilton, ci mai ales mintea. Confortul mental iti dicteaza sa te asezi pe „cel mai bun loc” de pe balta, pe care il presupui a fi acolo unde iti spun cunoscatorii. Acolo s-au prins cei mai multi si cei mai mari crapi (dar asta numai pentru ca toata lumea pescuieste acolo). De fapt, pietrele erau poate cel mai slab loc, in situatia data, si poate ca fusesera si cu alte ocazii, cand asteptasem pestele sa vina spre mine, in loc sa ma duc eu spre el.

Faptul ca Horgesti imi paruse initial o balta cu toane si crap mofturos cred ca tinea de localizarea gresita. Odata ce i-ai gasit, crapii de Horgesti nu sunt mai greu de prins decat crapii din alte balti, daca ai o nada buna si pescuiesti corect. Cum lacul nu are multe structuri, vantul devine o structura fundamentala, care trimite pestele dintr-o parte in alta. Zona cu apa mica din coada lacului pare neatragatoare la prima vedere, atat pentru ca malul nu e la fel de comod si umbrit ca la Hilton, cat si pentru ca unii dintre noi au retineri sa pescuiasca pe adancimi sub un metru, dar dupa rezultatele din toamna asta s-ar putea sa devina cea mai cautata. Prezenta altor pescari poate fi si ea un fapt decisiv, pentru ca lacul nu e foarte lat, are in jur de 300-350m, si pestele care circula e usor de interceptat printr-un baraj de nada. In acest caz, trebuie sa stai cat mai aproape de peste, ca altii sa nu te poata taia.

Zilele moarte, in care astepti sa iti intre crapii, se pot rezolva prin mobilitate. Te muti pana ii gasesti. In Romania nu se discuta despre mobilitatea pescarului, cine isi incepe partida pe un loc o termina tot acolo, legat de glie prin muntele de bagaje pe care l-a adus ca sa-si faca viata pe balta cat mai placuta (efectul Hilton lucreaza), dar mobilitatea e o notiune la fel de importanta ca localizarea. Face parte din localizare. Localizarea nu inseamna doar intuitie, te uiti la apa si intuiesti unde sa te asezi. Inseamna si mobilitate. Puterea de a o lua de la capat pe un alt loc, renuntand la confortul de Hilton pe care ti l-ai creat.

Pestele sta si el la Hilton, dar in alta parte decat stam noi.