Exercitiu de imaginatie

Non scholae, sed vitae discimus

„După ce ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, indiferent cât de improbabil este, trebuie să fie adevărat.” ( Arthur Conan Doyle )

Ebru (nu stim sigur daca acesta era numele lui, dar noi asa o sa-l numim), era copilul cel mai mic al familiei. Avea zece ani. Familia lui Ebru locuia intr-o coliba din stuf, pe malul raului cel mare, intr-o poienita frumoasa. Copaci uriasi isi ridicau coroanele pana la cer, flori minunat mirositoare impanzeau poienita colorand-o intr-o diversitate de culori vii, pasari maiastre isi cantau cantecele minunate umpland vazduhul de bucurie. Verile erau lungi si calduroase, iar iernile blande si scurte.

Ebru avea toate motivele sa fie fericit, dar nu era asa. Ebru era trist, iar tristetea sa se datora faptului ca fratii lui mai mari nu-l luau si pe el niciodata la prins peste din rau. In zadar se ruga Ebru de acestia ca era refuzat de fiecare data ( rugamintile in acea vreme erau mai mult monosilabice, iar refuzurile erau de ordin fizic, fiind uneori chiar foarte dureroase). Isi facuse si el, pe ascuns, o sulita ca cele ale fratilor sai si exersase de nenumarate ori tehnica de aruncare a acesteia in pestii din rau, dar inca nu reusise sa prinda niciunul. Si acest lucru il mahnea peste masura. Il mahnea, deoarece, credea el, daca ar reusi sa prinda macar un singur peste, poate ca fratii sai il vor lua cu ei in expeditiile lor de prins peste de-a lungul marelui rau.

Intr-o zi calduroasa, dupa cum erau majoritatea zilelor din acea vara, Ebru statea, si mai trist decat de obicei, tolanit in iarba deasa de la poalele unui copac gigantic si privea cam fara chef la ceea ce se petrecea in jur. Fratii sai erau plecati de doua zile intr-o alta expeditie, la vale, pe rau, impreuna cu tatal lor, iar el ramasese acasa doar cu mama sa si cele trei surori. Undeva, in stanga sa (nu stim daca in cultura acelei epoci existau definitii exacte pentru ceea ce inseamna partea dreapta si partea stanga), o pasare greoaie culegea cu miscari regulate ale capului, micile bobite rosii ale unui arbust tepos. La un moment dat, pasarea incepu sa se zbata innebunita. Ebru tresari surprins. Nu pricepea ce se intamplase. Privea interesat la pasarea ce se zbatea. Se ridica si se apropie tiptil de ea. Simtindu-l ca vine pasarea se sperie si mai tare, dar totusi nu zbura din acel loc, lucru care il mira si mai mult pe Ebru. Ajuns langa ea, baiatul vazu ce se intamplase. Pasarea, in timp ce manca cu pofta fructele mici si dulci, nu a fost atenta si a ciugulit unul din tepii incovoiati ai arbustului (de aici se poate deduce ca „greseala poate fi si pasareasca, nu numai omeneasca”), tepul ii strapunse ciocul si pasarea nu se mai putea elibera din cauza varfului indoit al acestuia. Pe Ebru il cuprinse mila de biata pasare. Reusi sa o imobilizeze, apoi cu grija ii scoase din cioc spinul incovoiat. Pasarea sari vioaie din bratele baiatului apoi disparu printre copaci. Ebru ramase cu spinul incovoiat in mana. Il privea atent mirandu-se de cat de mult rau putuse sa-i faca bietei pasari.

Si atunci, in mintea lui Ebru se petrecu un lucru minunat. Acesta avu o idee, o idee care avea sa-i schimbe definitiv viata si nu numai pe a sa. Ebru intelesese ce poate face cu acel spin. Cauta un bat mai lung, rupse o fibra subtire dintr-o impletitura de langa coliba familiei sale, lega un capat al fibrei de varful batului, iar de celalalt capat lega spinul incovoiat. Ebru faurise prima undita din istoria omenirii. Ebru stia ca pestii mananca tot felul de viermi, de aceea, lua un vierme gras de sub scoarta unui copac putred si il infipse cu grija in spin… (nu stim daca aceste lucruri s-au intamplat asa de repede in mintea lui Ebru, dar cert este ca s-au intamplat). Apoi a mers pe malul raului si arunca spinul in apa (Ebru fiind intaiul pescar al omenirii care folosea o undita inca nu avea formate tehnicile de aruncarea a monturii in apa, asa ca el se multumi sa arunce „carligul” direct din mana). Nu trecu mult timp si Ebru simti o smuncitura in batul pe care il tinea in mana. ( primul atac al unui peste asupra momelii din carlig). La inceput nu stiu ce sa faca. Nimeni nu-l invatase ca trebuie sa intepe pestele. Se sperie si arunca batul pe mal. Apoi se mai gandi un pic (trebuie spus ca Ebru era unul din cei mai inteligenti copii din acea parte a padurii, lucru care insa nu avea cum sa fie stiut si de ceilalti, si nici macar de el insusi, din simplul motiv ca inca nu se inventasera scolile) si luand batul in mana incepu sa se dea cu spatele inapoi (e si asta o tehnica) pana cand scoase pestele pe mal (nu se stie exact specia, clar fiind doar faptul ca era un peste preistoric care manca, printre altele, si viermi grasi de sub scoarta de copac putred). Ebru simti o senzatie ciudata care-l cuprinse (primul val de adrenalina, la primul pescar al omenirii), si se simti mandru de fapta sa. Primul imbold fu acela sa fuga sa le arate tuturor ce descoperise el, apoi insa se gandi ca ar fi mai bine sa mai exerseze imbunatatindu-si astfel tehnica de prins peste (inca nu fusese denumita oficial „PESCUIT”), pentru ca in momentul in care va face demonstratia sa nu para sovaitor in ochii bulbucati de mirare ai celorlalti.

Ebru ajunse cel mai vestit prinzator de peste de pe tot intinsul raului, dar curand incepura si altii sa-l imite si sa faureasca si ei acele ciudate instrumente de prins peste, si nici pana in ziua de azi, urmasii lui Ebru nu au terminat cu acest lucru.

Autor: Dinu-Florin Cîrstean