Şoapta

„Natura în care ne odihnim dă şi ea concertele ei, la care trebuie să asistăm în cea mai respectuoasă linişte” ( G. Calinescu).

Racoarea cobora odata cu seara. Umbrele prea lungi isi pierdeau acum si din claritate amestecandu-se difuze cu cenusiul amurgului. Prin orizontul de purpura pasari de foc negru desprinse parca din astrul ce statea cufundat pe jumatate in imparatia apelor gata sa apuna, tipau visatoare trecand  in zbor lin spre cuiburile lor.

Mii de mici gaze, cu aripi tremuratoare, pentru care traiul in lumina incepe si se termina in decursul aceleasi zile, isi consumau ultimile secvente de dragoste si viata. Aceste intruchipari fugare ale celor prea tineri plecati spre eterna tihna ce se asterne dupa trecerea pragului invizibil ce desparte viata de moarte si care nu au avut bucuria de a gusta din taina sfanta a cununiei in decursul existentei lor telurice, invie in  fiecare an  pentru a savura pret de cateva ore miracolul cel mai ales dat de Dumnezeire omului: Dragostea.

Incet,  incet, noaptea se strecura cu unduiri misterioase peste intreaga fiinta. Ultima raza de soare disparu incet intre degetele lungi si tremuratoare ale reginei intunecate. Mantia sa invaluia acum universul. Rusaliile disparusera si ele dar invaluite intr-o alta mantie. Giulgiul nemilos al mortii le avea acum sub stapanirea sa.

Cu un licar tremurat aparu dintre ape  mandrul Luceafar. Inainta incet pe cer cu mersul sau astral privind blajin cu un un suras usor zeflemitor spre pamantul amagitor cautand cu privirea-i patrunzatoare  spre copila cea plina de pacat parand a-i sopti necontenit : “- Ce-ti pasa tie chip de lut ? …Ce-ti pasa tie ?”…  Tacuti aparura si celialti astrii ai noptii aliniindu-se cuminti la lourile lor.

Un tipat lugubru de cucuvea strapunse pe nesteptate intunericul destramand pentru scurt timp linistea de mormant a noptii. Il urma un falfait usor de aripi care puse in miscare aerul greu, apoi tipatul se auzi inca o data si inca o data, dar din ce in ce mai departe din ce in ce mai slab pana se transforma in liniste. Mai apoi, dupa un fosnet abia simtit, printre tufisurile de pe mal isi facu aparitia gratioasa faptura a slujitorului Dianei , cea care il privea tacuta dintr-un varf de cedru . Cu ochii larg deschisi, cu narile tremurande si un pas usor, tanarul caprior se apropie de luciul apei. Cercuri mari se desenara frumos pe suprafata fina a acesteia in timp ce botul catifelat al capriorului o atinse tragand  cu nesat lichidul vital pentru a astampara focul mistuitor al setei .

Orele treceau incet  mutand stelele, schimband harta cerului. O boare usoara reusi sa-si faca loc cu greu incretind suprafata apei din care se ridicau nouri sovaitori de ceata alburie.

Zorile se apropiau arauncand mici bulgari de lumina inspre intunericul care se grabea sa plece.

Deodata toata natura incremeni. Nimic nu misca, nimic nu vibra. Parca inghetase totul. Era momentul acela magic al inceputului de zi in care, pret de cateva clipe, domneste o tacere atat de puternica, atat de mareata si de patrunzatoare  incat iti da senzatia ca o poti auzi.

Apoi lumea se puse iar in miscare. Vantul usor fugarea valatucii de ceata, pasari stinghere incercau sa vesteasca si celorlalti inceperea unei noi zile. Un fluture pe care nu se stie ce dorinte ascunse il scoasera din ascunzisul sau nocturn la acea ora atat de matinala trecu nu departe de mine pierzandu-se in ceata care inca acoperea apa. Plescaituri repetate vestira ca si pestii cei tacuti se avantau din adancuri sa priveasca pret de o clipa spre ziua in nascare.

Si prin acel fosnet al trezirii la viata mi se paru ca aud o chemare abia soptita strigandu-mi numele. Sangele imi ingheta in vene. Mi se paru ca era vocea tatei. Am intors brusc capul  dar, din pacate, nu am vazut pe nimeni. Apoi am inteles. Auzisem o amintire. O amintire atat de draga a noptilor mirifice petrcute cu el pe malul apei,  la pescuit. Retraisem in acea noapte toate celelalte nopti pe care cu ani in urma le petrecusem cu el departe de casa, robi ai maretiei naturii.

Autor: Dinu-Florin Cirstean