PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= PRIMA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi dar şi microbizaţi (de pescuit) şi aceştia cu toţii fiind.

Episodul 1 – PRIMA PESCUIALĂ

Episodul prim, precum şi cel ultim, vor fi cele mai scurte episoade ale seriei, ele nefiind în fapt altceva decât nişte întrebări fără un răspuns direct, fără un răspuns concret, fără un … răspuns.

Care a fost oare prima mea pescuială?

Când şi cum exact aceasta s-a produs (întâmplat, petrecut)?

Cât a durat?

Când şi cum aceasta s-a încheiat?

Nu ştiu, şi vă rog să mă credeţi că dacă nu ştiu eu, dumneavoastră cu siguranţă nu aveţi de unde să ştiţi.

Vedeţi ce uşor am scăpat de primul episod?

Dar de-acum abia vine greul, căci după acea primă ieşire la pescuit, total afundată în catacombele neaducerilor aminte precum şi în tenebrele timpului, am fost contaminat (fără leac sau şansă de vindecare) cu fastul (dar MINUNATUL) microb al PESCUITULUI.

Episodul 2 – JOCUL ŞI NOROCUL

          Episoadele următoare, cu excepţia ultimului, vi le voi prezenta nu într-o ordine cronologică anume, precisă, corectă (acest lucru fiind imposibil de realizat) ci pur şi simplu în ordinea în care îmi amintesc (sau nu) de ele (acolo unde nu îmi amintesc concretul, va interveni probabilul).

          Eram pe mal de Prut curgător (dar şi pe mal de toamnă târzie) cu doi dintre ortacii mei: C. şi G. căutând cu gândul, cu visarea dar şi cu undiţele noastre spre faimoasa faună piscicolă pe care o presupuneam a mişuna printre undele limpezi şi creţe, uneori şi învăluite de ceţuri dense (mai ales dimineaţa) ce se scurgeau atât de frumos prin faţa noastră.

          Nimeriserăm bine, se pare, căci peşti total flămânzi şi lipsiţi de orice urmă de inhibiţie ne-au întâmpinat fericiţi, dând din coadă şi din fălci, harnici molfăind momelile noastre. Mai conta parcă faptul că veneam după două zile de căutări total ratate ale acestora, mai conta oare faptul că străbătuserăm zeci bune de kilometri în aflarea lor cotrobăind cursul râului graniţă încă de la Horodiştea şi până la Santa-Mare, mai conta câtuşi de puţin faptul că locul cel bun nu îl găsiserăm noi, ci ne-a fost indicat de către un necunoscut (până atunci) confrate pescar (sucevean de conformaţie fiind şi el se pare) care a auzit, din pură întâmplare, lamentările noastre în timp ce ne serveam micul dejun în faţa cortului şi care, tot din pură întâmplare, trecea atunci pe acolo? Desigur că nu mai conta. Acestea nu sunt altceva decât nişte mici şi neînsemnate amănunte, ori eu doresc a descrie doar măreţia faptelor şi nici de cum a vă vorbi despre zădărnicia aferentă acestora.

          Eu îmi trăiam clipele mele de fericire în capul plisei, imediat după cotul cel mare al marelui râului, apoi era C. (puţin mai la vale de mine) iar G. (aflat şi mai la vale de noi) încheia aşezarea noastră geografică din acea zi.

Mrene, scobari, morunaşi şi babuşte obeze se aruncau asupra noastră cu atâta ferocitate încât bolognezele noastre abia mai făceau faţă invaziei.

Lăsând la o parte peştii cu apucături concrete de popor cotropitor din acea zi, un alt lucru s-a făcut atunci remarcat, şi anume cât de mult contează norocul şi inspiraţia atunci când îţi alegi locul de pescuit pe malul apei.

Din când în când, mai făceam câte o pauză (eu si C.) pentru a ne ascuţi cârligele care se tot toceau de la multitudinea nesperată (dar visată) de boturi înţepate cu succes, iar G. era nevoit a face pauze foarte dese pentru a-şi lega mereu alt şi alt cârlig din pricina cioatelor cu care se răfuia. De prins peşte, prindea ce-i drept şi el, dar într-un ritm maxim (cred) de trei-patru peşti cu un cârlig până să prindă drag de dânsul agățătorile din străfund şi să îl păstreze ca amintire.

Foarte bine alta ar fi putut fi distribuţia noastră de-a lungul firului de apă în ziua aceea, dar aşa a fost să fie. Eu şi C. nu ne-am întâlnit cu absolut nici cea mai mică cioată atât cât a durat beţia aceea pescărească în timp ce G. părea a fi nimerit în plină cultură acvatică de crengi, bolovani, praguri, sau de alte agăţători submerse. Şi astea toate la câţiva paşi doar de locul unde undeam şi noi.

Vorba lui Nenea Iancu: „Jocul e joc şi norocul noroc…”.

Episodul 3 – DECÂT 12

Era într-o zi vară din luna lui cireşar din anul de graţie 2… . De dimineaţă avusesem oarece treburi de rezolvat la primăria din localitate aşa că la pescuit am ajuns abia pe la orele zece A.M. Chiar dacă nu îmi propusesem să pescuiesc în acea zi, discuţiile avute cu anumiţi amici undiţari cu care mă întâlnisem în scurta mea vizită la „Sfatul Popular” nu numai că m-au determinat să ies, ci chiar mi-au turnat nelinişte în suflet şi în trup, făcându-mă parcă să zbor până pe prundul Sucevei, la doi paşi de casa mea.

Dar să revin asupra amicilor undiţari şi a discuţiilor avute cu aceştia.

Rar se întâmplă să mă întâlnesc măcar cu unul dintre ei într-o zi, dar tocmai cu trei, este deja un lucru ieşit din comun! Şi totul în numai câteva minute.

Amicul nr. 1. Nume: D. Pasiune: Pescuit (bolo & spinnig).

Discuţie: „­˗  Salut! Ce faci?”; „­˗ Uite, aştept băiatul să vină cu maşina şi plecăm la Siret. Aseară am fost pe prund pe la noi.”; „ – Şi?” ; „ – Am luat patru păstrăvi.” Discuţia deja începuse a căpăta tente comice şi mă miram în sinea mea de acest lucru căci nu îl ştiu pe D. nici a fi vreun vajnic descendent al neamului de Münchhausen şi nici a fi vreun vasal de-al lui Bachus (este un non-consumator absolut de alcool dl. D.). Dar tocmai atunci a apărut băiatul dânsului cu maşina iar restul discuţiei s-a pierdut într-un inevitabil „ – Drum bun! Fir întins!” de o totală complezenţă şi rostit în foarte mare grabă de către subsemnatul.

Amicul nr. 2. Nume: C. Pasiune: Pescuit (paşnic şi răpitor, dar nu spinnig).

Discuţie: „˗  Noroc! Unde te grăbeşti aşa?”; „˗ Salut! M-a sunat cineva  şi trebuie să fug urgent până la Rădăuţi… Uff…!  Că am fost de dimineaţă la apă şi trăgea aşa de bine.. am luat doi păstrăvi…! Da’ tre’ să plec… n-am ce face!”

Mă gândesc mai bine. Mai analizez o dată calendarul. Nu. Nu e 1 aprilie iar C. se plimbă prin vie destul de rar, dar trebuie luat totuşi în calcul faptul că uneori este  predispus a face anumite „glume”, însă parcă prea se leagă cele afirmate de el cu cele spuse cu câteva minute mai devreme de amicul nr.1.

Nu trec alte cinci minuţele, pe ceas, că iar aud de păstrăvi.

Amicul nr. 3. Nume: P. Pasiune: Pescuit (mai mult de amorul artei decât din convingere).

Discuţie: „ – Dinule, să-ţi zic ceva!” m-a luat din prima amicul, fără nici cea mai mică urmă de salut sau de alte politeţuri. „ – Trei păstrăvani am ras aseară.”; „ ˗ De unde?” cutez a întreba. „˗ De pe prund.” „˗ La undiţă?”, rămân sceptic eu. „˗ Da.” Răspunsul îmi dă fiori.

De mai bine de cincisprezece ani nu le mai văzusem culoarea şi nu le mai auzisem existenţa păstrăvilor prin zonă şi acum, deodată, toţi cunoscuţii mei deveniseră, peste noapte, mari păstrăvari. Greu de înţeles, greu de crezut, dar musai de verificat!

Să nu mai spun că, abia ajuns la prund, mă întâlnesc cu fratele unui vecin de-al meu, vecin pe care îl ştiu a fi posesor de lansetă şi uneori chiar în unde cercetător. Imediat mi-a comunicat şi acela marea biruinţă a fratelui dânsului. „- Cinci păstrăvi a prins ieri  frăţia.  Toţi unu şi unu. Mari şi frumoşi. Vine şi diseară să mai prindă câţiva.”

„ ˗ Mă laşi?” gândesc asta doar pentru mine. Unul patru, altul doi, altul trei şi iaca, acum, că mai apare unul cu cinci. Deja este prea mult! Urechea refuză să mai asculte iar mintea refuză să mai creadă.

Fac un calcul simplu. Dacă toţi aceşti amici care (în paranteză fie spus) cu excepţia lui D., nici unul dintre ei nu poate măcar a aspira a petrece pe prunduri atâta timp cât petrec eu efectiv, care nici nu concep a investi în scule şi năluci atât cât o fac eu, care (doi dintre ei) nici nu ies pe alte ape la pescuit, au prins atâţia păstrăvi, atunci înseamnă că eu, dacă nu o să prind măcar unul acum, o să fiu nevoit să mă las de acest sport, să îmi pun cenuşă în cap şi eventual să mă retrag în vreo peşteră din vârful munţilor, de ruşine.

Nici cele două ţigări, aproape sudate, fumate de mine până la primul lanseu nu au avut vreun efect de calmare asupra sufletului meu mai mult decât zdruncinat în acele momente. Calmarea s-a produs mai apoi, de la sine, prin zdruncinul lansetei, al firului şi al nălucii. Am stat nu mai mult de două ceasuri bune pe apă deoarece, din cauze bubuitoare şi fulgerătoare, acompaniate cu stropi deşi, mari şi reci de ploaie, a trebuit să fug repede spre casă. Dar nu mai conta. Pohta fusese pohtită. Şi, după cum zicea cândva „craiul” Borcea (după ce reuşiseră, într-un sfârşit, şi alb-roşii o victorie ceva mai clară asupra dragilor inimii mele roş-albaştri) a fost ceva de genul: „– Un fleac. I-am ciuruit.”; „Decât 12”, aş mai adăuga eu în cel mai pur jargon „dă incultură”.

Am dezlegat ulterior şi misterul invaziei de păstrăvi pe prundul Gălăniştean. Ploi multe, viituri puternice, bazine rupte şi păstrăvărie păgubită.

Vorba aceea, din bătrâni: „Paguba unora, bucuria altora!”

Episodul 4 – PARADOXUL GRĂMEZII

Cerul se pregătea deja de culcare, trăgând peste lume perdeaua sa cea stacojie. Soarele se mai resimţea doar secvenţial şi doar prin lumina difuză (pe cale de dispariţie) a înserării tomnatice, iar balta medita în cea mai adâncă tăcere la acele ultime clipe ale tabloului seral.

Barca părea a se prelinge cuminte peste unde, pornită fiind spre drumul de ieşire de pe apă şi al plecării acasă.

Tăcuţi eram şi noi. Avuseserăm o zi de pescuit destul de dinamică, presărată cu oarece sportivi bibani, dar şi cu destul de multe nevârstnice ştiuci (adolescentine, cel mult) lucru care nu ne satisfăcuse totuşi peste măsură, trebuia să recunoaștem.

Stăteam pe locul meu şi fumam, privind cum se apropie de noi malul când, cu privire periferică (se pre că am şi aşa ceva), am detectat oarece mişcare (atac nebun de peşte răpitor asupra locuitorilor neprihăniți ai bălţii) undeva spre stânga, înspre perdeaua stufului. Am întors atent capul spre locul cu pricina tocmai la timp pentru a imortaliza pe retină un alt salt şi un alt aerian evantai de peştişori speriaţi. Incitat, i-am făcut semn colegului responsabil cu agregatele motrice ale ambarcaţiunii să oprească înaintarea, apoi, tot prin semne, i-am indicat locul, taman când se executa şi saltul cu numărul trei. („Uite cum unu’ îl mănâncă pe altu’!”  aşa zice un amic de-al meu undiţar atunci când vede asemenea scene lacustre.)

Amicul (cel din barcă, nu cel din zicere), fiind un fin interpret al semnelor subsemnatului şi aspirând şi el la oarece ştiuci ceva mai trupeşe şi mai dornice de aventură decât cele care ne delectaseră cu prezenţa (atacurile) lor în acea zi, a înţeles exact ce şi cum anume trebuie să facă, astfel că imediat (încât nici măcar nu am apucat bine a rosti cuvântul “Donaudampfschiffahrtsgesellschaftskapitän” (şi cred eu că la cuvântul „Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza””, nici nu mai avea rost să mă mai gândesc în acele momente) ne-am şi apropiat hoţeşte de hoaţa lacului. Fiind mai curajos de al meu fel, nu am aşteptat ajutorul amicului ci am atacat de unul singur bestia, înarmat doar cu lanseta şi guma de la capătul firului. Era acolo. Era mare şi grăbită a face cunoştinţă cu plasa minciogului meşteşugit mânuit de-al meu tovarăş de arme. Şi nu a fost doar ea.

„The darkness” ne-a silit până la urmă să abandonăm uneltele din mâini (lanseta, în cazul meu şi minciogul, în cazul colegului) adică să abandonăm de tot pescuitul pentru acea zi şi să purcedem spre case.

Aşadar, la ceas de „Sara pe baltă” (nu pe deal), pot spune că, în cele din urmă, am prins nişte ştiuci ceva mai apropiate de adevăr în acea zi. Dacă ar fi să mă iau după „paradoxul grămezii”, cred că aş putea spune chiar că am prins o grămadă. Dar totuşi prefer să nu mă iau după acel paradox, nu de alta dar poate citeşte şi amicul cu pricina aceste rânduri, iar el a fost martor ocular (a se citi „minciogar”) şi sigur ştie cu exactitate câte au fost.

VA URMA