UNDIŢA ŞI PENIŢA

„A fi apt de o pasiune si a nu o trăi, te face incomplet și limitat.”

Oscar Wilde

I

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”

(Matei 7:1-12)

            Se spune că faptele sunt cele care caracterizează şi definesc cel mai bine un om, dar se pare că societatea în care trăim este, probabil, într-atât de egoistă încât nu ţine cont şi de faptele bune, sau de „talanţii” cuiva, ci doar de tarele cu care este împovărat sufletul subiectului luat în studiu şi cercetare (a se citi „judecat”). În ziua de astăzi omul este categorisit aproape în totalitate doar în funcţie de patimile, păcatele, defectele sau imperfecţiunile sale.

            Oamenii sunt mult prea atenţi doar la greşeli, doar la scăpări şi la paşii strâmbi ai cuiva, fără a le mai păsa câtuşi de puţin de virtuţi, de fapte bune, de talente, ori de inimi calde.

            De aceea, pesemne, printre noi nu mai avem decât: leneşi, beţivi, puşcăriaşi hoţi, proşti, handicapaţi e.t.c., ş.a.m.d.

            Nişte oameni de lemn, fără sentimente, fără emoţii, fără trăiri, atenţi doar la paiele din ochii celorlalți, ignorând cauza propriei noastre miopii, asta tindem să devenim cu toţii, fie că suntem noi cei judecaţi, sau fie că suntem chiar noi judecătorii.

II

 „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”

(Proverb)

             Mie, spre exemplu, om de la „ţiară” fiind, nu îmi plac oamenii care nu salută. Mi se pare un lucru criminal ca să treci pe lângă un cineva (mai ales cunoscut) şi să nu schițezi măcar un gest din cap (sau din mână) în chip de salut, dacă a deschide gura şi a rosti o formulă de bineţe ţi se pare mult prea mult, dincolo de nivelul tău de „telectual cu acte în regulă” (mai puţin cu acte de omenie). Un lucru criminal, deoarece consider că ucizi şi cea mai mică urmă de umanitate pe care poate o ai şi o mai porţi cu tine prin lume.

            Aşadar, nu pot a merge mai departe cu expunerile mele slovice fără a vă saluta aşa cum se cuvine, pe voi toţi, dragi cititori şi a vă ura, din toată inima, să aveţi o ZI BUNĂ şi o LECTURĂ PLĂCUTĂ! (şi asta nu pentru că aţi avea aici un text care să merite a fi cu adevărat citit, ci din pură omenie).

            Pentru a putea pătrunde cât mai bine, atât eu spre atriile, ventriculele şi circumvoluţiunile dumneavoastră, cât şi dumneavoastră spre tainele şi învăţăturile mele (aprofundate şi  profunde), aşadar, pentru a vedea şi dumneavoastră exact cu cine aveţi de-a face, în continuare cred că cel mai bine ar fi să vă spun câteva cuvinte despre a mea domnie (clar că nu în sensul pe care ni-l oferă domnul DEX: DOMNÍE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3); demnitatea de domn.”, ci în sensul de dumnea-eu).

După părerea mea şi a altor specialişti, la care ţin foarte mult (la părere, nu la specialişti), tind a mă autodefini ca fiind un mare păcătos lacustru. Un ins total supus viciilor halieutice, un ins a cărui şansă reală spre mântuire a pierit încă din momentul primului contact pe care l-am avut cu mlădiţa cea vrăjită de alun, mlădiță ce a fost capabilă a atrage, prin puterea râmei din cârligul de la capătul firului său, zglobii peşti din locurile lor de joacă submerse.

            Amintirile mele legate de cutreierarea malurilor sunt enorm de vechi, enorm de adânc dăltuite în altarul timpului, încât nu ştiu sigur ce anume a adus răposata mea mamă pe lume: un pui de om sau un undiţar. Oricum s-or fi petrecut lucrurile, cert este doar faptul că, din păcate, haina cea bună a calităţii de om am pierdut-o, pare-se, definitiv, înfăşurându-mă, din ce în ce mai bine, în amăgitoarea pelerină a pescarului.

Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, iată că încă de prin anii claselor primare ale subsemnatului (nefiind însă primar, dar având totuşi clasă, cred că era cea de-a treia, Cl. III-A de la Şcoala Gimnazială Gălăneşti, prima bancă, rândul din mijloc – locul consacrat al premianţilor) stiloul meu s-a îmbolnăvit crunt, dar pe atunci medicina nu era atât de avansată (ca în zilele de astăzi!?)  pentru a-i determina pe ai mei părinţi a se gândi măcar a-l trimite pe la vreo clinică (a se citi „şcoală”) de specialitate ( a se citi „literară, de artă, etc”) acolo unde el să se trateze corespunzător şi să înveţe cât mai bine, de la specialişti, ce trebuie să facă şi cum anume să facă. Şi asta ca să nu mai amintesc şi de faptul că în acele vremuri (comuniste, din mai multe puncte de vedere) eram nevoit uneori (sau poate chiar obligat – alteori) să mănânc pe pâine (neagră, intermediară, dar şi albă, ocazional) doar matematică şi nimic altceva, doar matematică şi nimic mai mult. Dar să revenim la suferindul meu stilou. El a început a trăda atunci primele semne clare ale dorinţei de a transpune pe hârtie roadele plăsmuirilor materiei cenuşii din propria-mi cutie craniană, plăsmuiri care, odată cu trecerea timpului, au devenit tot mai multe, tot mai diverse şi tot mai dornice de a ieşi la lumină (unele chiar şi la cea a tiparului).

            La început, lucru valabil pentru ambele mele calităţi, calităţi pe care tocmai vi le-am expus, calităţi însă de o calitate mai mult decât îndoielnică, am fost, trebuie să recunosc acest lucru, un pic (mai mult) cam nătăntol, dar pe măsură ce anii s-au scurs şi experienţele din ambele domenii s-au acumulat pot să zic că am devenit (şi asta o spun fără frica de a greşi) probabil doar puţin mai puţin nătăfleţ decât fusesem la început. Atât şi nimic mai mult. Din contră, pot spune chiar că am suferit un oarecare regres şi asta deoarece frumuseţea naturii, cea cu care am fost eu încântat (şi învăţat) încă din anii mici ai vieţii mele, aproape că a dispărut, aşadar fericirea, încântarea şi contemplarea au avut grav de suferit, bucuria şi avântul de început au pălit direct proporţional cu mişcările soarelui în jurul pământului ( Sau este invers? Dar asta, desigur, depinde în modul cel mai categoric doar de cât de poetic sau de științific priveşti şi judeci lumea), euforia a început a deveni obişnuinţă, iar obişnuinţa a prinde uneori forma metalică şi riguroasă a rutinei, frizând uneori chiar cu chipul de plastilină al plictiselii.

III

Toate-s vechi şi nouă toate”

(Glossă, Mihai Eminescu)

            

Aşa sunt şi amintirile mele pescăreşti. Chiar dacă unele (foarte, foarte multe dintre ele) sunt mai vechi, toate sunt mereu noi. Şi o să vă şi explic de ce. Aşadar, din moment ce vorbim despre amintiri, vorbim implicit despre lucruri deja petrecute, despre lucruri vechi, însă, în funcţie de momentul în care ni le amintim, de momentul în care le rememorăm, subiectivismul intervine, mereu şi mereu, adăugând unele faţete de noutate acestora. Faţete noi, desprinse din trăirile noastre, din emoţiile noastre, din conjuncturalul situaţiilor.

            De la pescuit am şi amintiri vesele dar şi amintiri triste, am trăit atât lucruri frumoase cât şi lucruri urâte, am avut şi satisfacţii dar am avut şi crâncene frustrări. Toate aceste sentimente s-au reunit, modelând suma trăirilor mele pescăreşti de-a lungul anilor. (De-a latul anilor nu am reuşit niciodată, după cum nimeni nu a reuşit niciodată şi nimeni nu va reuşi vreodată, să mă pun, deoarece arhicunoscută este chestia cu unidirecţionalitatea sa (a timpului), cu ciclul unic al vieţii, cu imposibila „Tinereţe fără bătrâneţe” sau „Viaţă fără de moarte”. Dar acestea toate sunt lucruri mult prea fine, mult prea sofisticate şi ţin strict de domeniul de activitate al bărboşilor despicători de fire (dar nu de pescuit), adică al filosofilor şi fix de aceea eu am ales a urma calea opusă, anume aceea care zice: „Primum vivere deinde philosophari”).

Cu bune, cu rele, anii au trecut, faptele s-au înfăptuit, lucrurile s-au întâmplat, peştii s-au pescuit, scrierile s-au scris, iar noi am făcut mai mulţi paşi grăbiţi (fără voia noastră) spre veşnicie.

IV

„Apară-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”

(Proverb)

            Actualmente am (cred eu) destui prieteni (antumi cu subsemnatul), dar am avut şi prieteni care între timp au făcut pace cu viaţa şi cu ei înşişi. În viitor (atât timp cât nisipul din clepsidră îmi va permite să mă mai zbânțui ştrengăreşte prin lume) probabil că voi mai lega şi alte prietenii.

            Despre proverbul de mai sus, uneori e bine a-i da ascultare, dar totuşi să nu generalizăm, căci prietenii adevăraţi sunt „rara avis” iar timpul nostru predestinat lumeștilor desfătări este mult prea limitat pentru a face multe mofturi. Viaţa ne dă  şi tot viaţa ne ia, important este doar ca să decidem corect ce merită (sau nu) păstrat, ce merită (sau nu) iubit şi respectat, căci restul (din păcate) nu-i decât deşertăciune.

            Dar, în marea de incertitudini prin care înotăm, de un lucru eu sunt absolut sigur. Şi anume acela că am doi buni prieteni: undiţa şi peniţa. Ştiu că uneori (poate chiar de multe ori) îi mai necăjesc şi-i cam fac de râs, dar ei nu se supără. De ce oare ? Păi tocmai pentru că pentru mine ei sunt acei „Rara avis” despre care am pomenit mai înainte.

Iar ca prietenia noastră să fie şi mai durabilă, nu puţine au fost momentele în care peniţa mea nu s-a sfiit a lăuda (exagerat desigur) victoriile halieutice ale undiţei mele.

Iar un alt lucru foarte important care ne leagă pe noi este acela că (în timp) am reuşit ca să ne clădim un univers doar al nostru, un univers în care ne simţim minunat, un univers în care suntem fericiţi aşa cum suntem noi, cu faptele noastre, cu realizările sau deziluziile noastre. Tot ceea ce facem împreună facem aşa cum ne pricepem şi ne place nouă. Facem totul doar pentru noi şi sufletele noastre. Facem totul din cea mai pură, sfântă şi dezinteresată plăcere.

VIVAT AMICITIA NOSTRA!

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.