PRIMUL CLEAN LA LIPITOARE

„Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli.” –  Jean de la Bruyere

Din istoriile nescrise ci doar trăite, sau mai bine spus „păţite”, ale nenumăratelor ieşiri pe mal de gârlă cu intenţia vădită de a face cunoştinţă cu toate neamurile de peşti care-şi fac veacul sub unduirea lascivă a undei, îmi vin (revin) în minte, acum în ceasul acesta, mai multe scurte episoade care atunci când s-au petrecut au avut haz ( sau poate nu), episoade ce au produs adrenalină, sau din contră, au semănat grea şi tristă amărăciune (deznădejde) în sufletele noastre, ale mele şi ale colegilor mei purtători de toate cele ce se cuvine a purta un pescar care se respectă măcar el pe sine însuşi, chiar dacă poate este luat în râs de alţii.

***

Era o noapte coaptă bine de mijloc de iulie copt şi el de secetele care sorbeau din el şi cele din urmă picături de apă.

Iarba uitase sa se mai înroureze iar macii îşi plecaseră capetele unindu-le parcă pe veci cu pământul tare şi crăpat.

Apa se subţiase şi scăzuse înspăimântător de mult. Bulboanele deveniră vaduri iar vadurile deveniră pâraie despărţite de insule de brazde şi prundiş, care zi de zi deveneau tot mai mari.

Aşadar, eram în noaptea aceea cu aer cald (mult prea cald) la cotul mare al Siretului, nu cu mult înaintea balastierei. Erau pe acolo nişte găuri rămase de la excavaţii şi bănuiam prin ele tot vom păcăli câţiva ( măcar unul) din peştii aceia cu o mie de ochi.

Moş Simion îmi era dascăl la acea primă a mea încercare de a înfinge în ac o lipitoare. O spuse în dulcele grai autohton:

– „Trebi sâ freşi mai întâi lichitoarea cu nasâp din şel mai fin ca să nu-ţi alunişi printri dejiti! La un capât ari o gaurâ. Pi aclo trebi sâ baji cârligu’, abe dupâ aşeia îl traji pi ac în sus! Un capât îl laşi liber ca sâ mişti! Dupâ aşeia arunşi! Pui ungiţa pi o cracanî sâ aştepţi! Când o vezi câ dă sâ fugâ di pi dânsa înţăchi! Da’ sâ înţăchi tari! La lichitorili aiestea mari numai cleanu’ şeala mari poati sâ sâ dei.”

L-am ascultat. Degetele pe mine însă nu, dar totuşi, după multă străduinţă, am reuşit. Aşadar, arma fiind pregătită, am lansat. Plumbajul greu a descris o curbă prin aer, aşa bănuiesc, (că de văzut nu am văzut nimic), apoi a căzut cu plesnet mare ce-a rupt unda şi apoi a căzut cuminte pe fundul apei unde s-a aşezat (şi mai cuminte).

 Am fixat lanseta pe o crăcană, am pus luminatorul pe vârful ei şi ne-am dat la aşteptat.

Fumul ţigării se ridica albăstrui cam de pe la jumătatea acesteia când am văzut luminatorul dansând în noapte ca un licurici în călduri.

M-am repezit hulpav şi dornic de victorie. Am înţepat amplu şi cu putere. Era acolo, îl simţeam: greu şi mişcător.

Ce mai încolo şi încoace, o făcusem şi pe asta. Primul meu clean prins la lipitoare. Moş Simion mi se părea un zeu. Mă învăţase la fix ce şi cum să fac ca să-l aduc pe leuscius la mine.

Noaptea trecea indiferentă prin noi dar în mine sângele zvâcnea nervos, poate mai nervos decât era dihania de la celalalt capăt al firului.

Când am reuşit să-l aduc aproape de mal moşul a aprins lanterna. Atunci l-am  văzut. Avea mai bine de jumătate de metru, acul se prinsese cam pe la jumătatea sa iar într-o parte avea urme roase de rădăcină. O fi fost de răchită, de salcie, sau poate de altceva. Nici astăzi încă nu m-am dumirit.