Blestemul piratilor

Pacla baltii isi tese un halou rosu ce palpita ca o inima in smoala noptii, pentru a deveni jaratec, apoi taciune insingurat in cenusa oarba. Focul este aproape stins si stelele isi fac loc una cate una in linistea retinei. De undeva, din neantul noptii, Mos Pituh imi intinde cana metalica in care se afla alcoolul tare, probabil un rachiu de drojdie dres cu ceva spirt medicinal. Sorb o gura din aceasta licoare ca intr-un ritual de initiere – mi-am castigat acest drept pentru ca palmele imi sunt aspre si batatorite de vasle – si ascult bolboroseala somnilor iesiti la suprafata apei, gonind dupa inchipuiri numai de ei simtite. Aud trosnetul stufului prin care mistretii isi fac loc ratacind de la un ghiol la altul, de la un grind la altul, desenand fantasmagoria migratiilor in miezul unui univers lacustru. Privim in gol vrajiti de aceasta simfonie din oglinda apei in care se aduna armonic pleoscaitul crapilor si fosnetul obletilor haituiti de stiucile somnambule. O simfonie in care chemarile huhurezului pun notele in portativul beznei, alaturi de tipatul starcului de noapte si de schelalaitul puiului de vulpe ratacit de mama lui pe grind. Gongul final il da chiar oglindirea nestatornica a lunii in Cotul Sontei, o luna plina ce face ca treptat salciile sa-si deseneze siluetele alambicate si intunecate peste alburiul Caii Lactee.

– Era un pescar la noi in sat, si asta se intampla pe vremea bunicului meu, care se zice ca a gasit o comoara, o lada cu galbeni ascunsa sub plaur probabil de piratii care isi faceau de cap pe Bratul Sulina si care se ascundeau de potera prin smarcurile de dincolo de Baclanesti. Nu stiu cum, dar s-a aflat in sat – poate ca a povestit sarmanul pescar la un pahar de tarie – si uite asa au ajuns babele satului sa-i zica omului sa nu se atinga de aur, ca e blestemat. Pescarul, cu cinci copii si o gospodarie macinata de saracie, n-a ascultat sfatul si pana la urma s-a dus sa ia din galbenii cufarului pe care il pitise intr-o scorbura de salcie lovita de fulger. A luat si nu s-a mai intors acasa…

Mos Pituh trase aerul umed al baltii in piept cu suierat de cetaceu. Vantul, incurcat prin stuf, s-a topit lasand sa se astearna asupra noastra un calm bantuit de miliarde de tantari. Chiar si asa nu ne clinteam si asteptam urmarea. Dupa o pauza, in care ne-am dat palme ca nebunii strivind cohorte de tantari, Mos Pituh binevoi sa continue.

– … Nici in balta nu l-au mai gasit. A iesit tot satul sa-l caute, dar n-au mai dat de el. Anii au trecut si intr-o dimineata doi pescari, care se intorceau dimineata de la vintire din Fortuna, l-au zarit. Iesise la marginea Sontei, undeva mai sus de Cot, pe mana dreapta, cum va uitati… Cu parul alb, valvoi, si barba la fel de alba si de lunga. Radea fara noima la pescari, el era, l-au recunoscut, apoi a intrat inapoi in stuf. L-au cautat, l-au strigat, nu l-au gasit. Dupa asta, la patru – cinci ani, reaparea printr-o margine de japsa, de canal si disparea prin plauri ca o soparla. Tot asa pana a schimbat un rand de pescari, si inca unul. Era blestemat sa n-aiba odihna, sa rataceasca vesnic in singuratatea malului din balta…

De undeva din marginea grindului se auzea latratul nervos la catelei lui Mos Pituh – Nasturica, o potaie alba, latoasa, desteapta foc si mica, asemenea tuturor cainilor dobrogeni. Mosul se ridica drept, asa cum ii statea bine unui marinar care a batut in lung si lat oceanele. A mormait ceva in rusa, o injuratura la adresa mistretilor care tot veneau sa dea iama in cartofi. Se aseza doar cand linistea cuprinse grindul din nou.

– … L-a vazut si bunicul meu, zise el, undeva pe Razboinita. Si tatal meu l-a vazut, l-am vazut si eu, cand eram mai tanar, la margine de plaur, in Vacar. Par valvoi, alb, privire sticloasa, barba alba, de sihastru. El era. Disparea in plaur, usor si sprinten ca o stafie, fara zgomot. Ma privea, radea infundat si fugea…

Am plecat la cort rapus de tantari si de oboseala. Am crezut ca, dupa o zi intreaga de pescuit la stiuca si ore bune de vaslit, voi adormi fara vise. Dar nu a fost asa. S-a aratat in vis mosul garbovit, mic de statura, cu barba alba, pana la genunchi. Mi-a zis ca trebuie sa plec cu cort cu tot de sub salcie, pentru ca acela era locul lui. M-am trezit brusc, speriat. Era doar un vis, numai ca am auzit pasi departandu-se de cort. Am strigat, nu era Mos Pituh, nu erau amicii mei, nu avea cum, ei plecasera in Gura Olgutei pentru a chinui sarmanele coropisnite in carlige uriase, la somn. Au fost pasi, i-am auzit foarte bine, pasi masurati, rari, care dadeau la o parte stuful si striveau rizomii sub greutatea lor. S-au pierdut prin stuf drept in smarcuri, pe un drum presarat cu ciorchini de lipitori, ducand spre nicaieri.