Delta, Moș Pituh și eu (I)

Nu cred ca este pescar ce obisnuieste sa mearga in Delta Dunarii care sa nu fii pescuit in zona Fortuna – Sontea – Olguta. Probabil cea mai pitoreasca zona din inima Deltei, este astazi un bulevard pe care se plimba cu aroganta zeci de barci zilnic, multe dintre ele cu motoare ce depasesc suta de cai putere si care vin din zona Constantei sau a Snagovului. Profilul unui astfel de detinator de barca este evident: baietash de Dorobanti, care vrea sa arate lumii ce tare e. Pentru un astfel de individ a conduce barca printre  pelicani este ca si cum te-ai rupe in figuri la Romana intr-un Ferrari. Aceasta debandada – pe care autoritatile de la Tulcea o considera turism – a facut ca zona respectiva, odata un adevarat sanctuar natural, sa nu mai fie astazi decat o apa cu valente biologice egale cu ale apei din Parcul Cismigiu. Au fost insa vremuri, nu foarte indepartate, in care pe Sontea treceau cel mult trei barci, si acelea la rame. Pasarile, pestii si nuferii aratau ca la inceputul lumii. Iar asta se intampla acum 30 de ani, nu acum 1000 de ani.

Rezident temporar pe timp de vara al Sontei, cam trei saptamani in care deveneam un Robinson Crusoe pescar, naufragiat pe grindurile de aici, l-am cunoscut pe Mos Pituh, cel care a dat numele Cotului Sontei. Aici mosul, satean din Mila 23, gasise – din primavara pana toamna tarziu – un grind primitor pe care evada primavara din prispa unei gospodarii si a unei neveste care incepusera sa-l cam plictiseasca. Avea pe grind o intreaga agricultura bio – rosii, ardei gras, porumb si cartofi, isi construise chiar si o mica baraca ce avea etaj, facuta din araci mladiosi de salcie: la parter era bucataria, sus dormitorul. Sambata venea la el cu caiacul unul dintre baieti, pe care baba il trimitea cu o oala mare in care crescuse o paine ca in povesti, facuta la foc de stuf. In rest Mos Pituh se bucura de autonomie absoluta, avea doua vintire pe care le scutura de peste in fiecare dimineata, ca sa nu mai zic de mistretii pe care ii mai prindea la capcanele puse pe grindul sau.

M-am imprietenit cu Mos Pituh si i-am ascultat in noptile pline de stele povestile din tinerete, cand fusese marinar in Marina Regala si vazuse toata lumea. Apoi mai erau povestile cu pesti uriasi, cu strigoi rataciti in balta, cu pirati, asa cum le auzise si mosul de la strabunii lui. Pescuiam asadar in Cotul Sontei intr-o lume in care aproape ca nu mai reuseam sa fac distinctia intre realitate si legenda, intre stiuca scapata langa barca si fantoma moscheei ridicate de turci cu prizonierii, mai jos pe Sontea, acum sute de ani. Astazi toate acestea si-au pierdut “corola de minuni”, locul este lipsit deopotriva de peste si de legende. Iata de ce ma simt dator sa duc povestea mai departe, pentru a nu lasa sa se stinga spiritul baltii infratite cu omul, acel spirit izvorat din lumina rasaritului de soare din coroana incalcita a salciilor batrane, aidoma albului nuferilor din bezna adancurilor tulburi. Asa l-am cunoscut eu pe Mos Pituh, in Delta acelor ani.