Undita si revolutia III

Cineva zicea ca avem  apele pe care le meritam. Este trist sa constati ca, in timp ce in Serbia, Ungaria si Bulgaria turismul bazat pe pescuit sportiv este in plina expansiune, in Romania Delta Dunarii este declarata oficial falimentul pescuitului. Nu mai este niciun secret pentru nimeni, dezastrul spre care se indreapta pescuitul sportiv din Romania face referire directa la degradarea apelor, in egala masura publice, cat si private.

Apele publice, in pofida estimarilor optimiste din anii ‘90, au ramas in zilele noastre fara peste. Exceptiile, segmentele „secrete” de rau in care cativa fericiti mai prind ceva, confirma din pacate regula. Spuneam explicabil deoarece, luaţi la bani mărunţi, toţi factorii care ar fi trebuit să sprijine punerea in practica a unui proiect piscicol sustenabil şi a unui sistem de servicii dedicate pescuitului sportiv au avut alte preocupări şi chiar alte interese.

Să începem cu pescarii. O condiţie esenţială ca vocea lor să se audă a fost organizarea în asociaţii legale care să dea coerenţă cererii legitime de a avea acces la resursa piscicolă. Sistemul prin care fractiuni nemultumite din AVPS-urile din teritoriu s-au desprins de AGVPS a fost o rază de speranţă a anilor ’90, insa in cativa ani au demonstrat ca ce naste din pisica, soareci mananca. Numarand foarte multi membri in virtutea vanzarii de permise de pescuit, acestea s-au limitat pana la urma la statutul de simpla veriga prin care autoritatile vand autorizatii de pescuit sportiv catre cetateni. Repopularile practic inexistente, lipsa pazei si pescuitul cu lanseta sau undita ajuns la cheremul braconierilor si al plaselor SRL-urilor dubioase cu contract de concesionare, au distrus si bruma de ape publice la care au avut acces pescarii sportivi. Acesta este adevarul, cu mici exceptii prin vestul tarii: “independenta” de AGVPS, dincolo de parfumul libertatii, nu a adus nimic nou.

Apoi a fost randul cluburilor de pescuit sa iasa la rampa. Dezvoltarea campionatelor de pescuit – atentie, tot intr-un sistem competitional independent, dar binecuvantat de AGVPS cu apartenenta FIPS – a fost o noua speranta ca apele publice vor avea un aparator. Din pacate scopul declarat al acestor cluburi sportive a fost exclusiv competitia, ceea ce inseamna ca membri lor nu sunt interesati decat de soarta a sase – zece ape, sau “piste de concurs”, ca sa fiu mai exact, multe dintre ele aflate in zona managementului privat. Lipsa apetitului pentru problemele de mediu, orgoliile personale ale liderilor, dar si permanentele lupte dintre cluburi pentru suprematie la nivelul deciziilor legate de CN, nu au lasat loc pentru actiuni de protectie a apelor publice si implicit a potentialului lor piscicol.

Apele cu management privat sunt conduse dupa principiul profitabilitatii. Experienta a demonstrat ca nu se pot face bani rapid cu astfel de ape, dandu-le ca destinatie exclusiva pescuitul sportiv. Si lucrul acesta este legat tot de pescari. Suntem cam un milion de practicanti ai acestei pasiuni. Dintre acestia 200.000 ar fi dispusi sa isi vizeze un permis de pescuit si doar 10.000 sa citeasca reviste sau literatura de specialitate. Marea masa vrea doar peste ieftin in traista, cat mai mult, si pentru asta este dispusa sa incalce orice reguli. Ei nu dau doi bani pe etica pescareasca, pe educatie sau pe informatie si nu ar accepta sa plateasca un bon de pescuit pentru a prinde pesti pe care apoi sa-i elibereze. Patronii stiu acest lucru, asa ca le pun pescarilor la dispozitie balti populare, ieftine, cu peste putin si mic din care isi poate lua oricine “prajeala” la juvelnic. Cu toate ca motorul principal al acestui pescuit asa-zis sportiv este carasul, la “bomba”, la bambina, la tambal, afacerea piscicola respectiva se bazeaza pana la urma pe crapul chinezesc, repede crescator. Asadar in marea majoritatea a “baltilor cu patron” pescuitul sportiv este un apendice vulgar printre plase. Si asta nu este totul. Concesionarile au de cele mai multe mirosul coruptiei datorata legaturilor dubioase care se stabilesc intre primarii comunelor ce detin apele respective, fauna interlopa a judetului si autoritatile centrale. Rezultatul este intreruperea vremelnica a concesionarilor si schimbarea patronilor. Cel vechi nu pleaca insa pana nu goleste balta si scoate tot pestele. Este un jaf ciclic care are legatura cu schimbarile periodice de putere din mediul politic local.

La randul lor, managerii piscicoli care au bani si rabdare pentru a investi in facilitati si in servicii de calitate pentru pescari, au de asteptat ca banii sa se intoarca. Acest aspect financiar si numarul mic de astfel de ape fac ca pretul serviciilor sa fie mare, mai mare decat in alte tari unde oferta este mult mai diversa. Criza, lipsa banilor pentru investitii au facut insa astazi ca din putinul de ape de calitate sa mai avem doar cazuri izolate, care, daca este sa ma intrebati, va voi raspunde ca nu se simt nici ele prea bine. Ceea ce parea un boom al apelor private, se vede astazi ca o subtiere a randurilor celor care dadeau semnalul acum 15 ani ca pescuitul sportiv poate genera bussines pentru detinatorii de balti. Sa fie insa pescarii, asociatiile si cluburile de pescari ori patronii baltilor singurii responsabili pentru aceasta stare de fapt?

Vom vedea saptamana viitoare, in ultima parte a acestei fugare incursiuni in istoria recenta a pescuitului sportiv, ce au facut importatorii, retailerii si producatorii autohtoni de echipamente pentru apele si pestii care le sustin in ultima instanta profiturile. Vom incerca sa intelegem cat la suta din distrugere se datoreaza suprapescuitului, cat braconajului electric, cat disparitiei habitatelor naturale si cat poluarii. Si, ca sa nu o mai lungim, vom da o tura pe la autoritati. Sa vedem cata nemernicie a indolentei poate exista pe la Ministerul Mediului, pe la ANPA si pe la Apele Romane si cum, intr-otaracare a cotizat cu economia si cu mari bucati din domeniul public pentru a alimenta averile noii nomenclaturi, ultimele tunuri se dau la resursele naturale.