Recuperarea vanatului ranit cu ajutorul limierului

Dimineaţa devreme, ceaţa se ridică ca nişte fuioare către culmi, dezgolind din ce in ce mai mult verdele pădurii şi mozaicul culturilor, vestind o zi frumoasă de vară.
Paşi molcomi se rostogolesc odată cu fuioarele dimineţii şi aburi subţiri se ridică în urma oamenilor. Vânător şi paznic urcă uşor pe un drumeag din capul satului, spre nişte poieni din marginea pădurii, unde ştiau că iese ţapul. Roua dimineţii înghite orice şoaptă de pas, orice târşâire a cizmelor de iarba potecii, orice poticnire a mersului vânătorilor. Trecând şi de ultima casă, drumeagul şerpuieşte de-a lungul văii, printre parcelele de lucernă, culturi de grâu, orz şi ovăz ca să se piardă în pădurea de stejar de deasupra satului. Din loc în loc animale priponite şi lăsate peste noapte de săteni, se uită agale la mogâldeţele care se pierd într-un lan de ovăz urmărind şerpuirea potecii.

Odată cu boarea dimineţii care începe să adie pe vale în jos şi cu natura care se trezeşte, o pată roşiatică prinde viaţă în capătul lanului. Binoclul se ridică mecanic la ochi intr-o mişcare înceată desluşind animalul.
Întruchipare a graţiei şi eleganţei, căpriorul îşi alegea cu grijă hrana şi nu era foarte atent la ce se întâmpla în jurul lui. Nici nu avea de ce, pentru că se afla în lumea lui, unde nu avea cine să-l deranjeze. Oi şi stâne nu erau în zonă, câinii din sat nu veneau până aici iar sătenii care mai treceau din când în când pe la animalele priponite, nu i-au facut niciodată vreun rău. Se obişnuise.
Coarnele destul de groase şi înalte, simetrice şi cu un perlaj frumos, udate de roua dimineţii se vedeau foarte închise la culoare prin binoclu. Un trofeu aşa cum şi-l dorea vânătorul.
Crucea lunetei mângâie silueta ţapului şi se opreşte în spatele piciorului din faţă. Acceleratorul este tras, respiraţia se opreşte, degetul arătător atinge trăgaciul într-o bubuitură asurzitoare, stropi de rouă sar în toate părţile din mănunchiul de spice atinse de glonţ, timp în care ţapul ridică doar capul nedumerit.
O a doua bubuitură face ţapul să îngenuncheze dar imediat se ridică şi o ia la fugă. Al treilea glonţ loveşte din nou ţapul acesta căzând ca electrocutat. Se ridică din nou şi împleticindu-se, intră într-un desiş din marginea pădurii.
Rămaşi pe loc vânător şi paznic derulează filmul evenimentelor gândindu-se cum a marcat ţapul focurile, unde ar putea să fie lovit şi dacă loviturile sunt mortale.
După ce aşteaptă preţ de o jumătate de oră pleacă în căutarea urmelor de sânge, pe care le găsesc picurate pe vegetaţie din locul unde a marcat primul foc şi până unde a intrat în desiş. Verifică câţiva metri şi în adâncimea desişului şi constată că aici sângele este împrăştiat în picuri tot mai rari şi nu e nici o şezătoare, semn că animalul nu s-a aşezat în nici un loc nefiind rănit grav. Se opresc din cercetări şi hotărăsc să-l cheme pe „Şefu” care are limieri testaţi şi certificaţi să facă urmărirea vânatului rănit.
După câteva ore sosesc limierii, animale superbe dintr-un cuib cu tradiţie, se cer ultimele lămuriri necesare despre marcarea focurilor, urmele de sânge, configuraţia terenului, se stabileşte planul urmăririi şi stăpânul câinilor pleacă cu aceştia pe urmă.
Trece mai bine de o oră de când a început urmărirea când dintr-un colţ de pădure apare un ţap în nişte salturi largi.
Se vede că are botul şi picioarele pline de sânge aşa că după o evaluare rapidă, vânătorul prinde bustul animalului în lunetă şi într-un ultim salt înainte să intre din nou în pădure, trage. Ţapul marchează focul în plin şi dispare în spatele unor tufe. Imediat apare primul limier exact pe urma ţapului, tras parcă de un fir invizibil de aţă. Ajuns la animalul căzut, se aşează lângă el şi începe să latre rar pentru a-l anunţa pe vânător de reuşită.
Studiind rănile avute de ţap, au constatat ca primul foc a sfârtecat numai pielea ambelor picioare din faţă imediat sub nivelul pieptului.

, ceea ce a făcut ţapul să îngenuncheze în primă fază, iar al doilea foc a lovit ţapul în bot

acesta căzând paralizat pe moment de violenţa loviturii.

Vânătoarea se încheie cu obişnuita tradiţie vânătorească de acordare a crenguţei muiate în sângele vânatului atât vânătorului emoţionat cât şi ajutorului de nădejde, bravului limier.
Articol oferit de “Todohunter” – www.vinatorul.ro