Peste de mutat nasul

bibani

Puţini sunt cei ajunşi în Deltă care nu savurează o porţie zdravănă de peşte sau măcar nişte icre bine făcute. Numai că, deşi mult lăudat altminteri, peştele poate fi o sursă deloc neglijabilă de necazuri. Este un aliment perisabil, carnea lui conţinând foarte multă apă. Nu are aproape deloc fascii sau tendoane, care ar fi putut ţine piept bacteriilor. Enzimele din carnea lui sunt active şi la temperaturi joase, de aceea se alterează şi la frig. Pe cât sunt de sănătoase, grăsimile nesaturate sunt pe atât de instabile. Prin urmare, peştele gras râncezeşte mai repede.

Cum recunoaştem un peşte proaspăt de unul bun de pus la coş? Să-l privim în ochi – corneea trebuie să fie perfect transparentă, convexă şi pupilele negre. La peştele decedat de ceva vreme corneea se deprimă, devine concavă şi pierde din transparenţă, cristalinul începe să se opacifieze, aşa că respectivul capătă o „privire” tulbure. Dacă ceea ce vedem sub opercule sunt branhii roşii, cu lame bine diferenţiate, atunci mortul este cu siguranţă proaspăt. Când găsim o gelatină maronie plină de „muci” putem să renunţăm la el. La peştele „înecat”, adică mort în apă şi recoltat apoi de binevoitori întru îndestularea turiştilor, branhiile au nuanţe roz-cenuşii, fiind deseori acoperite cu depozite de mâl.

ochi-de-peste

Pielea, o structură rezistentă, ne spune rareori la câte ore după cină ne întâlnim cu medicul. Petele albicioase pe care le prezintă câteodată tegumentele şi înotătoarele peştilor nu au neapărat semnificaţie negativă, fiind date de ciuperci care invadează locul unor răni preexistente. Pot apărea de altfel şi la peştii vii, fără consecinţe pentru noi. Pielea care crapă la cea mai mică atingere, dezgolind o pastă moale, roşietică ar trebui totuşi să ne pună pe gânduri. Solzii peştelui congelat au o nuanţă albăstruie, ternă şi, dacă peştele respectiv a apucat să se şi usuce, sunt foarte greu de desprins unul de altul sau de smuls din piele.

Să trecem la pipăit. Împuns cu degetul, peştele proaspăt este elastic şi nu se deformează decât dacă ne punem ambiţia cu el. Odată alterată, carnea lui seamănă cu plastilina şi lasă la apăsarea pielii o denivelare. Cel mai bine pipăim un peşte mort pe burtă: dacă e umflată sau deformabilă la comprimare e semn că ţinem în mână un gunoi. De aici şi regula de aur a lipovenilor – peştele care pluteşte se aruncă. Când totuşi deschidem burta, dar în loc de intestine dăm de o piftie sub presiune, cu bule de gaz în interior şi carnea sângerie se desprinde singură de pe coaste, care rămân dezgolite, peştele respectiv nu-i bun nici măcar de dat la duşmani.

DELTA DUNARII. GHID TURISTIC SI DE PESCUIT

Chirurg de meserie, pescar de placere. Pasionat de pescuitul rapitorilor cu momeli artificiale, nu refuza niciodata o partida de pescuit la crap, daca se desfasoara pe Dunare sau in Delta - asta cand nu e ocupat sa agite cloncul dupa somni. De peste 10 ani colaborator neintrerupt al principalelor reviste de profil din Romania (Pescuitul in Romania, Aventuri la pescuit, Superpescar, Pescuitul pentru toti), ca autor de articole halieutice si de popularizare medicala. De doua decenii bantuie Delta Dunarii in cautarea stiucilor, crapilor, salailor ori somnilor ei, experienta concretizata intr-un amplu ghid turistic si de pescuit al Deltei Dunarii (recent aparuta).

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *