Lasă Gheorghe ştiucile…

4. Rate+boboci„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.”

Mihai Eminescu

Uşor, uşor vara s-a scurs. Cu căldurile sufocante, cu seceta prelungită, cu tot. A trecut. S-a dus ȋn lumea ei şi până la anul o să-i cam ducem dorul. Aşa e omul, când e cald nu-i bine, când e frig e rău. Deja adierea toamnei se simte. Mai ales ȋn diminețile reci cu miros de mere coapte. Peste zi se ȋncălzeşte binişor, dar dimineața …ți se cam zburleşte mustața… Aşa e anotimpul acesta. Nu peste mult timp din suflarea Toamnei pe pământ se va aşterne voalul fin de brumă sclipitoare. La ȋnceput firav, apoi bruma va deveni tot mai groasă, până când va fi ȋnlocuită de ȋngheț. Ȋngheț care va pune albă nemişcare apelor.

Păsările călătoare au intrat ȋn mare forfotă. E vremea migrației. E vremea despărțirii de meleagurile străbune. Fiecare pleacă ȋncotro ȋi este sortit. Unele vor ajunge, altele nu…. căci vorba lui Eminescu:

„…Dintre păsări călătoare,
Ce străbat pământurile,
Căte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?…”

Fiecare cu norocul ei. Fiecare cu destinul ei. La fel ca şi oamenii. Un vechi proverb spune aşa:

Nu-ți cunoşti soarta până-n clipa morții”. Un foarte crud şi trist adevăr.

Și dacă tot a plecat vara şi s-a instalat peste țară „Zâna melopeelor, /Spaima florilor şi Doamna/ Cucurbitaceelor…” este clar că pentru pescari a venit momentul cel mai aşteptat al fiecărui an. Perioada cea mai productivă la pescuitul ştiucii. Nu că ȋn celelalte anotimpuri dumneaei doamna cea cu dinții oțeliți ar sta degeaba şi nu s-ar hrăni, dar parcă acum activitatea ei creşte ȋn intensitate. Iarna se apropie. Trebuie multă hrană. Nu trebuie uitat şi faptul că ştiuca este unul dintre peştii care se reproduc ȋncă din luna februarie. Un alt motiv ȋn plus de hrănire intensivă. Aşadar premize excelente pentru toți pescarii interesați de acest peşte atât de frumos şi lacom. Acum e vremea cea mai propice pentru momelile artificiale. Năluci de toate felurile, formele şi culorile.

Discutam zilele trecute cu un amic pescar. Tocmai se pregătea să plece ȋn deltă. M-a invitat şi pe mine, dar din păcate nu-mi pot lua liber de la muncă aşa că nu am putut onora invitația. Mi-a spus că pentru dânsul anul acesta a fost „anul ştiucii”, că a prins foarte bine tot anul acest peşte. Cu precădere ȋn deltă. Pentru mine nu a fost ȋnsă un an cine ştie ce. Puține reprezentante ale neamului Esox am prins ȋn primăvară şi peste vară ȋn comparație cu anii trecuți. Poate din cauza căldurilor şi a apelor tot mai scăzute. Cine ştie?! Sau poate efectiv nu am avut eu norocul sau priceperea necesară….! Căci de pescuit pescuieşte orişicine, dar de prins nu e tot aşa. Este o zicală din popor care spune că: „Nu e meşteşug a găti mâncare, ci e meşteşug a potrivi din sare.” Aşa şi la pescuit. Reglajele fine contează de multe ori. Chestiile subtile care pot ȋntoarce norocul ȋn favoarea pescarului care ştie a le folosi. Poate că nu am fost inspirat de fiecare dată. Poate că am făcut unele alegeri greşite. Cert este că nu am avut prea multe vizitatoare dințoase anul acesta. Dar toamna abia ȋncepe… Speranțe sunt. Speranțe, aşteptări, visuri…

Ce s-ar face omul dacă nu ar putea visa? Ar fi ca un robot. Fără dorințe, fără idealuri, fără aşteptări, ȋmpliniri sau dezamăgiri. Ar fi un om cu sufletul orb, opac, prin care nu ar trece nici cea mai mică rază de speranță, de nădejde, de visare… .

„Speranța moare ultima”. Ȋn momentele de mare ȋncercare e singura care ne menține pe „linia de plutire”. E singura care ne ajută să trecem peste greutăți şi necazuri.

Aşadar şi eu sper. Sper ca această toamnă să-mi aducă multvisatele ştiuci. Să-mi aline pofta drilurilor intense. Să potolească focul pescarului de răpitori care arde ȋn mine de ceva vreme. Eu, fostul pescar convins la bologneză, preschimbat ȋn pescar de spinning. Lucru greu de crezut ȋn urmă cu câţiva ani. Dar aşa e viața. Te schimbă şi te preschimbă mereu.

Ȋmi aduc aminte de o povestioară pe care am auzit-o ȋn urmă cu ceva vreme. Tot la ceas de toamnă. Tot depre ştiucă… .

Fusese o zi frumoasă. Dimineața a brumat uşor dar apoi soarele a luat ȋn stăpânirea sa ȋntreaga fire, ȋncălzind-o plăcut. Chiar a reusit să scoată la lumină unele mici necuvântătoare ȋnaripate care au prins a zbura pe deasupra râului făcând parcă ȋn ciudă peştilor care le pândeau de sub ape. Micile gâze ȋşi zburau ultimile zboruri ale acelui an. Curând frigul le va amorți până ȋn primăvară.

2. Rezultate pescuitPeştele voise şi nu prea a se interesa de ofertele noastre ȋn materie de năluci. Am reuşit să păcălim ceva peşti: bibani şi ştiuculiţe. O parte dintre năluci au fost apreciate de peşti dar la altele nici măcar nu s-au uitat. Pe unele le-au muşcat, pe altele doar le-au încercat. Aşa cum fac şi oamenii ȋn piață. Unii cercetează, studiază, se codesc ȋn a cumpăra. Alții din contră, cumpără direct tot pe ce pun mâna. La peşti de acest gen râvnesc pescarii…. .

Acum seara coborâse peste lume ȋnvăluind-o ȋn giulgiul ei negru şi misterios. Luna zăcea ascunsă după o perdea de nori groşi şi plumburii, de toamnă. Se zărea doar ȋn răstimpuri. Fugar şi şters. Era palidă şi parcă fără pic de vlagă. O lună anemică cocoțată parcă mult mai sus ȋn ȋnaltul cerului de cât era de obicei.

Focul ardea cu flacără mare. Vreascurile uscate trosneau iar din când în când scântei bezmetice săgetau ȋntunericul ȋn direcții aleatorii. Stăteam toți ȋn jurul său şi priveam fascinați la vâlvătaia roşiatică, cum creşte şi descreşte mereu, cum se apleacă ȋntr-o parte sau ȋn alta după cum o mişcă palele răzlețe de vânt pribeag. Ȋncet, ȋncet para dogoritoare se ostoi devenind un morman roşiatic şi fierbinte de cărbuni. Era timpul să pregătim cina. Am pus la repezeală „dispozitivul de preparare” la ȋncins iar apoi l-am umplut cu cele trebuincioase. Aşa cum se cuvine unor pescari obosiți şi lihniți de foame cum eram noi atunci.

De unde, de neunde, la un moment dat şi-a făcut apariția şi „apa de foc”. Ȋncet dar sigur trupurile au ȋnceput să se ȋnfierbânte, oboseala parcă să dispară şi limbile să se dezlege.

Printe noi era şi un bătrân de prin partea locului care de fiecare dată când ajungeam pe acolo ni se alătura stând cu noi atâta timp cât poposeam pe acele meleaguri. Nici noaptea nu megrea acasă. Ȋi plăcea compania noastră. Și nouă ne plăcea să-l avem prin preajmă. Pe lângă faptul că era un pescar destoinic, cu ani mulți de experiență ȋn spate era şi un grozav povestitor, mai ales la ceas de seară, ȋn jurul focului, la un „pahar de cinsteală”, după cum spunea chiar el. Multe din cele ce povestea erau reale, dar multe erau exagerări şi chiar invenţii de ale lui. Ni le turna cu atâta seninătatea că ziceai că şi el e convins că sunt reale. De aceea nu ne supăram pe el. Chiar ne plăceau scornelile sale, mai ales că erau povestite într-un stil unic, inconfundabil, numai de el ştiut. Şi… pescar fiind şi el, pescari fiind şi noi, trebuia să-i admitem toate adevărurile neadevărate pe care ni le servea. Chiar eram curios când va ȋncepe. Nu am avut mult de aşteptat. După a treia sau a patra duşcă de ȋncurajare limba bătrânului ieşi din amorțire şi se puse pe tocat.

  • Azi nu prea s-a aventurat dințoasa. Nu prea are poftă. Dacă ar servi şi dumneaei măcar un păhăruț sau două din țuica asta de prună, să vezi ce foame i s-ar face. Ar mânca şi lemne.

  • Păi de ce n-o serveşti dumneata bade?

  • O s-o servesc eu, numa’ s-o prind. O servesc la tigaie, cu mămăligă şi mult usturoi. Aşa o s-o servesc. Dar apropos de „beutură”, să vă zic una. Ȋntr-o zi neavând ce face stăteam cu baba mea pe prispă şi pălăvrăgeam de ale noastre, bătrâneşti. Motârlanul nu ştiu ce-l apucase dar se tot freca de picioarele mele şi mieuna ȋncetişor. L-am dat uşor la o parte o dată, de două ori, de trei ori, dar el, calicania, tot venea mereu şi se freca de picioarul meu, gheboşindu-se şi ținând coada ridicată ca un catarg. Atunci m-am enervat, m-am ridicat ȋn picioare şi i-am aplicat o lovitură măiastră de picior ȋncât l-am arzvârlit peste gard. M-am aşezat apoi calm lângă babă şi am apucat iar a tolocăni, convins că-i fusese ȋnvățătură de minte spurcatului de motan. Dar ți-ai gasit!!! Nici n-am apucat bine a schimba câteva cuvinte cu babuşca mea că hoțomanul iar se gudura pe lângă mine. Atunci mi-a sărit țăndura. Am luat un vas cu lapte şi i-am turnat nişte rom ȋn el. „Las’ că vezi tu! Nu o să te mai bagi ȋn sufletul oamenilor!” Iar apoi cu „Pis! Pis! Pis!” l-am ademenit la păpică. A băut motanul laptele ȋndoit cu rom, a plescăit din limbă, s-a lins pe mustăți…. apoi golind vasul s-a hotărât a sări gardul. Dar aici era buba. Ȋncerca bietul motan să se cațere dar fără succes. Labele nu-l ajutau deloc. Mereu se dezechilibra şi cădea lat la pământ. Cine a zis că mâții cad mereu ȋn picioare nu i-a luat pesemne ȋn calcul pe cei beți. După mai multe eşecuri motârlanul se resemnă şi se culcă lângă gard, la umbra nucului, de ziceai că-i ursu’ lu’ Harap acela Alb. Baba mea râdea de sărea cămaşa pe ea…..

3.FocȘi pe noi ne podidise râsul auzind ce-i trecuse prin cap moşneagului. Cum i se căşunase dumnealui pe bietul motan şi-l ȋmbătase de numa… .

Sfârâitul bucatelor care erau aproape gata şi mireasma lor binefăcătoare pentru pupilele noastre olfactive făcură ca discuția să ȋnceteze, cel puțin deocamdată. Nici n-ar fi avut cum continua deoarece toți salivam mai ceva decât câinele lui Pavlov.

Dupâ ce am băgat pe sub mustață fiecare cât a prins şi cât a putut, iată că a mai răsărit, aşa ca din senin, o butelcuță pântecoasă plină cu țuiculiță de prună. Bătrânului ȋi sclipiră ochii ca semafoarele când văzu recipientul plin-plinuț. Ţuica de prună ȋi amintea de tinerețe, de sticlele acelea cu două prune pe etichetă, „Ochii lui Dobrin”, după cum o numeau oamenii pe atunci. Oftă cuprins de nostalgie şi ȋntinse smerit paharul spre cel care „făcea cărțile”.

După un timp de pălăveăgeli ȋntr-aiurea discuția s-a ȋntors inevitabil din nou la cumătra ştiucă.

-Măi copii, ne zise badea Gheorghe, căci aşa ȋl chema pe bătrân, Gheorghe („nume de slugă”, după cum ȋi plăcea lui să glumească); auziți voi la mine! Fiți atenți la ce am a vă zice! Eu nu-s prea citit, mai mult din viață am ȋnvățat decât de la şcoli, dar de buchisit ştiu a buchisi, aşa că acum la ceas de toamnă a vieții mele când statul ȋn pat cu muierea nu mai ȋnseamnă ce ȋnsemna altădată, deci acum când vremea „putirinței” a trecut ia gândiți voi la ce concluzie savantă am ajuns eu! Păi zic, dacă tot stau degeaba ȋn pat seara până să adorm, hai mai bine să mă apuc de citit cărți.

Ajuns ȋn acest punct al discuției făcu o pauză şi privi pe rând la fiecare dintre noi să vadă ce efect au avut spusele sale. Văzându-ne destul de mirați de extraordinara hotărâre luată de bătrân ȋn legătura cu aventura sa literară a zâmbit subtil şi a continuat mândru, umflându-se ȋn pene ca un păun ȋn fața păunițelor:

-Am făcut rost de o carte despre toate jivinele care trăiesc ȋn țărişoara noastră dragă şi nu mă las până n-o citesc pe toată. E cam mic scrisul iar ochii mei cam slabi, dar cu ochelari tot descifrez eu buchiile.

  • Bravo bade Gheorghe! Bravo!…

  • Bravo se zice numai la măgari măi nepoate. Tu nu ştii asta? Dar hai că te iert tura asta. Că eşti mult prea copchil ….; Și după cum ziceam…. m-am apucat de citit. Și ȋntr-o seară am citit şi depsre cumătra ştiucă. Știți ce minunății am găsit scrise despre ea?

  • Nu ştim bade, nu ştim.

  • Păi şi normal că nu ştiți, că nu aveți de unde. Voi n­-ați avut norocul să puneți mâna pe aşa o carte ca a mea.

  • Da zi-ne şi nouă bade Gheorghe ce scrie despre ştiucă ȋn cartea aia a matale! Ce minunății?

  • Apoi o să vă zic. De ce să nu vă zic? Că nu țin numa’ pentru mine, că mâine- poimâine o să mor şi o să se ȋngroape şi toate cunoştințele astea cu mine. Dar ȋnainte de asta i-aş mai săruta ȋncă o dată ochii sărmanului Dobrin, Dumnezeu să-l odihnească! şi moşul ȋşi făcu evlavios o cruce mare cât o zi de post.

După ce sorbi tacticos licoarea din pahar se puse badea Gheorghe pe povestit.

-Acolo scrie că o ştiucă, dacă nu suferă vreo smintire de sănătate ceva sau dacă nu suferă de vreo prea mare poftă şi cade ȋn mâinile pescarilor, sau nu-i ȋndeajuns de atentă şi-i găbuită de braconieri, atunci zic, numai şi numai atunci, ea poate trăi vreme ȋndelungată. Cică pe una, a uita-o moartea prin ape. Zice acolo ȋn carte, negru pe alb, că pe la aproape 1500 ani după Hristos, a fost prinsă o ştiucă ce avea la vreo trei sute de ani, că avea cică dumneaei dihania aninat de corpul ei un inel aurit pe care scria în greceşte când a fost aruncată ȋn acea apă de unul Frederic Barbă Roasă, sau aşa ceva….

  • Barbarossa bade, Barbarossa…

  • Știu bă țâcă, dar te verificam…. zise moşul zâmbind.

Și ne mai povesti el multe chestii ciudate pe care le citise ȋn cartea aceea despre toate „jivinile” din România. Și ar mai fi continuat el o vreme, dacă unul dintre colegi nu l-ar fi chestionat ȋn mod direct cu o ȋntrebare care-l făcu să cadă pe gânduri:

-Ia zi drept bade Gheorghe, dumitale care ai văzut şi trăit multe, dumitale care ai prins peşti cât n-am prins noi aştia de aicea toți la un loc, cea mai mare ştiucă pe care ai prins-o cam câte sute de ani avea?

Moşul ȋl privi contrariat pe cel ce ȋntrebase. Se gândi o vreme, mai pupă ochii lui Dobrin ȋncă o dată apoi ȋşi drese glasul tuşind uşor şi răspunse:

  • Câți ani avea ….? Numai Domnul din Ceruri ştie. Eu nu ştiu. Nu i-am cerut nici buletinul şi nici certficatul de naştere când am prins-o şi nici inel aurit nu avea ca ştiuca din cartea mea, dar vă pot zice câte kile avea. Avea fix paişpe kile. Fix paişpe kile şi ceva ȋn plus, dar nu mult.

Privi iar spre noi să vadă dacă eram impresionați. Mulțumit de ceea ce zărise pe chipurile noastre, povesti mai departe:

5. Stiuca– E o poveste veche dragilor. Din vremea când eram şi eu tânăr, că am fost şi eu tânăr, chair dacă acum e cam greu de crezut asa ceva. Și nu numa că eram tânăr da’ eram şi tare drăgăstos, tare-mi mai plăceau fetişcanele şi nevestele tinere, vorba aia : „Mai Gheorghe măi, ȋți plac ție  fetele?”, „ Da”, „Dar tu lor?”,„Și ele mie”, cu toate că parcă era cu Ion treaba asta , dar merge şi cu Gheorghe.  Că ştiți şi voi cum cântă Gheorghe Roşoga ȋn căntecul acela” Gheorghe, Gheorghe”. Și se puse moşul pe cântat:

 

„ …Trceau babele prin sat

Se duceau la tămâiat

Tata cu plugu-n căruță

Eu cu mândrele-n portiță

Eu cu mândrele-n portiță

Gheorghe, măi Gheorghe….”

 

Ehhhei, aşa eram eu pe atuncea, holtei şi ȋn puteri, făceam doar ce voiam. De nimic nu ȋmi păsa. Luam viața ȋn râs. Nu ca acuma…. .

Și oftă moşu’ şi-i mai făcu o vizită lui Dobrin, după care continuă:

1- Diferite naluci– Pe vremea aceea nu se ştia despre chestii din astea cu care pescuiți voi acuma. Tot felul de linguri şi paralinguri, lansete şi paralansete. Aveam un băț de bambus primit de la nişte domni de la oraş pe care-i ajutasem cândva o dată la un necaz şi cu el pescuiam. Și după cum spuneam… era ȋntr-o primăvară când rațele tocmai clociseră şi scoaseră bobocii. Acuma venise vremea să-i ducă la apă, să se deprindă cu ea. Ȋntr-o dimineață, după ce am mânat rațele şi gâştele la apă, dădeam să mă ȋntorc acasă când am auzit o gălăgie mare dinspre păsăretul care ȋnota nu departe de mal. Mă opersc, mă ȋntorc iar la locul de unde plecasem privind mirat la rațe. Bobocii speriți stăteau toți ȋnghesutiți unul ȋn altul iar rațele cele bătrâne măcăiau de mama focului şi zburătăceau din aripi de numa-numa. „Ce să fie?” gândesc eu, când numa ce văd ceva ca un val pe lângă boboci apoi zăresc preț de o clipă dihania cum se avântură şi şterpeleşte un boboc. Am rămas cu gura căscată. Era o ştiucă. Dar nu orice ştiucă. Era un monstru. Nu mai văzusem aşa namilă. Niciodată până atunci. Până să mă dezmeticesc eu iată că mai dispare un boboc. Atunci pun mâna pe nişte bolovani şi încep a bontăni apa cu ei ca să fugăresc hoaţa dar şi ca să scot raţele cu bobocii la mal. După un timp de chinuială am reuşit să-i scot cu bine din apă pe cei care mai rămăseseră  şi am pornit cu păsăretul acasă. Acolo explicaţii şi iar explicaţii. Ce căutam cu raţele acasă la ora aceea? Nimeni nu mă credea dar după ce au făcut recensământul bobocilor de trei ori şi s-au convins că sunt doi lipsă la inventar  spiritele s-au mai potolit.  Ce era de făcut? Păi trebuiau ţinute păsările acasă până reuşeam să prind fiara. Din acea clipă n-am mai avut linişte. Visam şi noaptea haramul acela de ştiucă. Ardeam de nerăbdare s-o prind. Dar până să reuşesc eu să fac lucrul ăsta, asupra bobocilor  s-a abătut altă urgie. Nepotu’ meu, Iliuţă, băiatu’ lu’ sor-mea Casandra, auzind el de ştiuca care mânca boboci se hotărâ să o prindă el înaintea mea, şi se gândi copchilu’, cu mintea lui cea de opt anişori, că până să o prindă n-ar fi rău să o mai îngraşe oleacă, aşa că pe ascuns el gobea câte un bobocel nevinovat de la noi din bătătură şi-l ducea plocon namilei din apă. Acu’ nu ştiu dacă cumătra i-a mâncat sau nu, dar oricum pe bobocii ăia nu i-a mai văzut nimeni. Până să descoperim noi toată tărăşenia vreo şase boboci deveniseră invizibili. Nu mai zic ce chelfăneală zdravănă a primit bietul Iliuţă…. sărmanul de el, că vreo două săptămni după aceea a mâncat numai din picioare iar de dormit a dormit numai pe burtă. În mintea mea încolţise un plan. Deja ştiam cum o să prind ştiuca. Dar era nevoie de încă o jertfă bobocească. Ultima. Dar cea mai importantă. Dar să n-o mai lungesc şi să vă zic ce am făcut. Am şterpelit aşadar un boboc şi am plecat într-o seară cu el la apă, la cotul unde-şi făcea veşnicia hoţomanca din adâncuri. Ştiind cât de adâncă-i apa în acele locuri am legat bobocul de un picior cu o funie lungă cam cât era apa acolo plus cam vreo juma’ de metru în plus. De capătul celălalt al funiei am legat un bolovan. Făurisem eu zilele trecute un fel de cârigan mai solid din fier. Acel cârlig l-am legat cu o sforicică de celălalt picior al bobocului. Apoi m-am băgat în apă cu bobocul într-o mână şi bolovanul în cealaltă. La locul unde văzusem atacurile asupra micilor raţe m-am oprit si am ancorat bobocul dând drumul bolovanului în apă.

  • Păi cam aşa pescuiesc localnicii din unele zone la somn….

  • Nu-i de mirare, că că de la mine s-au învăţat: (spuse moşul evident nemulţumit de observaţia amicului pescar). Am plantat aşadar momeala şi m-am pus la pândă. Dar na.. ce pândă să faci că era seara, frumos, senin, cald afară… eu tânăr, Măriuca tânără, singură acasă… aşa că nu peste multă vreme am plecat de lângă apă schimbând haina de santinelă cu cea de ibovnic. Când m-am întors în zorii zilei la apă… nici urmă de boboc. M-am băgat în  râu, l-am căutat… l-am răscăutat… dar nimic. Până la urmă am dibuit undeva hăt mai la vale funia cu bolovanul dar bobocul dispăruse. Dacă mândră ţi-a trebuit măi Gheorghe… acu ia ştiuca de unde nu-i! Trebuia să mai încerc o dată. Numaidecât. Şi am încercat… Nu numai odată. În fiecare seară îmi juram să stau de pază pe malul apei dar de fiecare dată iar mă apucau pandaliile şi plecam pe la vreo fetişcană. Problema era că şi bobocii erau pe gătite. Atunci mi-a venit o idee măreaţă şi strălucită aşa ca soarele în miez de zi de vară.”Dă Doamne mintea românului cea de pe urmă!”… că dacă mă gândeam mai repede la treaba asta scăpau şi bobocii cu viaţă, aveam timp şi de mândre şi prindeam şi ştiuca. Despre dispariţia bobocilor din păcate pentru Iliuţă tot pe capul se abătu napasta. Nu aveam ce-i face…. . Dar să vă zic ce am făcut. După ce am plantat iar momeala, pentru a fi sigur că nu scapă jivina cu tot cu pradă, am luat o altă funie pe care am legat-o de cea cu bolovanul şi bobocul şi apoi, capătul liber l-am legat de un arin din margine apei. Acum îl ancorasem bine. Nu mai putea scăpa. Şi cârligul îl legasem de data asta cu o bucată de sârmă de laba bobocelului. În sfârşit, după încă o noapte nu tocmai liniştită, dimineaţa următoare am găsit ştiuca aşteptându-mă. Era un fel de-a spune că mă aştepta pe mine….. De data asta nu mai putuse fugi cu tot cu pradă aşa că după ce se zbătuse ce se zbătuse, acum zăcea sleită de puteri cu bobocul în colţul gurii mişcând doar arareori din coadă. Nu mi-a fost chiar greu să o aduc la mal. O dată s-a repezit spre mine ca un crocodil cu botul larg căscat dorind parcă să mă înhaţe dar m-am ferit la timp şi ea a clempănit în gol. Când am intrat în sat oamenii au început a se strânge în jurul meu ca la urs. Muierile se cruceau, bărbaţii se frecau la ochi. Nimeni nu mai văzuse aşa haram de ştiucă până atunci. Izbândisem aşadar, şi încă mai aveam doi boboci în viaţă. Nu mai conta acum că la început fuseseră vreo douăzeci…. Asta-i dragilor povestea ştiucii mele. Dacă pe lumea ailaltă o să vă întâlniţi cu ea o puteţi întreba chiar voi câte sute de ani avea atunci când am prins-o eu.

Tăceam cu toţii privindu-l pe badea Gheorghe care sorbea melancolic din paharul cu ţuică.

Un amic rupse însă tăcearea la un moment dat:

  • Auzi bade, interesantă poveste, dar spune drept:

e adevărata treaba sau e o scorneală de-a matale?

  • Apăi asta dragii mei… eu nu vă pot zice… că voi

aveţi capete luminate…Aşadar judecaţi singuri şi credeţi ce doriţi!

Timpul a trecut de atunci.  La începutul ultimei primăveri badea Gheorghe a plecat şi el pe urmele ştiucii sale. O terminase aşadar cu iubitul şi cu pescuitul, o terminase cu mândrele şi snoavele. Acum probabil îşi povestea în ceruri întâmplările şi scornelile.

Când voi merge toamna aceasta în acel loc, în căutarea ştiucii el nu va mai fi acolo. Pentru prima dată de când ne cunoscuserăm. Voi trece pe lângă casa lui de lângă drum, dar el nu va mai fi la portiţă să ne întâmpine bucuros aşa cum o făcea de fiecare dată.

 

“…Gheorghe!
Strig la Gheorghe, nu m-aude
Nici pământul nu-mi răspunde
Gheorghe!”

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *