GURA ȘTIUCII-I CRÂNCENĂ

„…Cât privește calitatea minciunilor baronului, aceasta merge de la cea mai umilă la cea enormă…‟

Barbu Cioculescu în Prefața ediției în limba română a cărții „Aventurile baronului Münchhausen‟ scrisă de Gottfried August Bürger, apărută la editura Humanitas, în anul 2015 (pagina 6)

Revenind la peștii cu care am mai des de-a face, în cazul de față la știuci, datorită unor evenimente destul de recente pe care le-am trăit în cadrul unei partide de pescuit dedicată acestor răpitori și deoarece mi s-a părut că întâmplarea în sine a fost una destul de interesantă, am hotărât să v-o împărtășesc și dumneavoastră.

Mă aflam pe malul unui râu, în zona de dinaintea lacului de acumulare în care acesta se varsă după ce mai parcurge încă vreo câțiva kilometri în matca sa de obârșie, și pescuiam cu nălucile mele artificiale după știuci. Din varii motive obiective, nu îmi luasem și barca cu mine în ziua respectivă.

Soarele era destul de darnic cu căldura cu care îmbrățișa lumea, în ciuda faptului că data din calendar indica o zi de toamnă relativ înaintată, iar vântul se cuibărise prin cine știe ce văgăună, uitând a se mai trezi, astfel încât vremea era una deosebit de frumoasă, mai ales pentru pescuit.

Peștii pe care îi căutam erau destul de harnici și de receptivi, nefiind trecuți la post negru sau la greva foamei, așa că eram destul de mulțumit de capturile mele, în ciuda faptului că eram nevoit să probez undele cu lanseta doar de pe mal.

În timp ce pescuiam, admirând din plin și natura care se afla la ceas de preschimbare în ruginiu, deodată am simțit un atac relativ modest, ca să nu spun anemic, în lansetă, dar am înțepat totuși destul de ferm și imediat am și resimțit zbatere în fir. Am presupus, după impulsurile pe care le primeam prin intermediul lansetei, că aveam de-a face cu o știucă de talie destul de mică, ceea ce, de altfel, s-a și dovedit destul de repede a fi adevărat, atunci când aceasta a făcut o lumânare mai mult decât temerară, cu întreaga ei făptură până deasupra undelor, și astfel am putut-o vedea pe de-a-ntregul.

Am început să mulinez ceva mai repede, dorind să scurtez drilul și astfel să nu irosesc de pomană nimic din prețiosul timp dedicat pescuitului, timp care, la vremea toamnei, devine din ce în ce mai scurt și care parcă trece din ce în ce mai repede.

Și cum învârteam eu de zor de manivela mulinetei, numai ce am sesizat că firul se blochează brusc, devenind dintr-o dată deosebit de încordat și de greu, iar în lansetă am simțit un șoc mai mult decât puternic.

Dar totul nu a durat decât foarte puțin, cât o clipire de gene, iar mai apoi lucrurile au revenit toate așa cum fuseseră ele mai devreme. Lanseta a început să-mi transmită din nou doar zbaterile nu tocmai energice ale știucii din cârlig, exact așa ca înaintea acelui atac inopinat, iar firul, deblocat acum, nu mai suporta enorma presiune la care fusese supus de teribila lovitură.

Odată scoasă știuca cea mititică pe mal, plin de mirare am constatat că ea nu mai avea coadă, aceasta fiind-i întru totul retezată, și atunci am înțeles prea bine ce se întâmplase mai devreme. O știucă mare, posibil să fi fost una chiar foarte mare, a urmărit știuca mică pe care eu o driluiam și a atacat-o feroce, rămânând cu întreaga coadă a acesteia între fălci.

Și oare ce anume aș fi putut să fac eu atunci cu știuca cea mutilată? De reținut era mult prea mică, iar de eliberat, degeaba o eliberam, căci, nemaiavând coadă, în mod sigur aceasta și-ar fi găsit în foarte scurt timp sfârșitul.

Așadar, fiindu-mi deosebit de milă de biata creatură, mă frământam febril în sinea mea, căutând de zor o modalitate prin care să o pot cumva ajuta. Și atunci mi-am amintit de faptul că aveam la mine, prin buzunare, un flacon cu oarece vitamine și acest lucru a fost de ajuns pentru a-mi permite să construiesc pe loc un plan funcțional, menit să o salveze.

Am pus știuca într-o baltă mică, cu apa deosebit de limpede, din apropiere, și am pornit cu mare zoreală să răstorn pietrele și bucățile cele mai mari de lemn pe care le găseam pe malul apei. Nu am avut mult de căutat, că am și găsit ceea ce voiam, și anume o mică șopârlă pitită printre pietrele prundului, stând la adăpost sub o buturugă.

Despre ceea ce a urmat, cred că deja v-ați dat seama și dumneavoastră, dar o să vă spun și eu câteva cuvinte.

Am luat șopârla și i-am dat-o de îndată știucii, iar aceasta, chiar și așa amețită cum era ea după dril, a molfăit-o cu mare poftă și fără a sta prea mult pe gânduri. Apoi i-am îndesat pe gât, ca la curcani, un pumn din vitaminele acelea ale mele, pe care știuca, de voie-de nevoie, le-a înghițit până la ultima. După care am așteptat cu înfrigurare să văd dacă se va întâmpla ceea ce gândisem eu, și exact așa s-a și întâmplat de îndată.

Ajungând resturile șopârlei în interiorul știucii, ADN-ul de reptilă din ele a început să se combine rapid cu cel al peștelui, astfel că acesta din urmă a căpătat acea proprietate de care dă dovadă întreg neamul șopârlelor, și anume aceea de a le crește din nou coada dacă o pierd în caz de pericol, proprietate denumită științific: autonomie caudală.

Vitaminele și-au făcut și ele efectul, impulsionând și grăbind ritmul de creștere al cozii, astfel că, în nici zece minute după aplicarea tratamentului, știuca mea era iar întreagă întreguță, având o coadă nouă și deosebit de sănătoasă, lucru care m-a determinat să o eliberez imediat în apa mare și rece a râului, mulțumit până peste poate fiind în acele clipe de faptul că putusem ajuta sărmana creatură să revină la o viață normală.

Despre modul cum se va feri ea de pericolele pe care le va întâlni de acum înainte prin ape, pot să vă spun doar că asta depinde în totalitate numai și numai de dânsa, deoarece eu nu voi fi mereu acolo să o ajut, și pot doar să trag speranța că a învățat ceva util din acea cumplită experiență, iar pe viitor va fi mult mai atentă și mai precaută în deciziile pe care le va lua.

Și dacă tocmai v-am povestit despre un atac brutal al unei știuci mari asupra uneia mai mici, tot despre ceva asemănător o să vă spun câteva cuvinte și în continuare.

Povestea este una destul de veche, iar de acea dată pescuiam din barcă, driluind frenetic bibanii care mă împresuraseră de peste tot roată, și care trăgeau ca apucații.

Probabil că acea agitație necontenită a bibanilor a atras atenția unei năhoade de știuci care s-a aruncat dintr-o dată și cu nespusă furie, ca fulgerul, asupra lor.

Numai că știuca nu a calculat atunci așa cum trebuie traiectoria atacului și astfel a nimerit din plin cu capul într-una dintre vâslele bărcii mele, vâslă pe care a crăpat-o de tot, făcând-o de neîntrebuințat, iar ea a rămas în jurul bărcii, plutind năucă pe deasupra undelor ca urmare a mult prea violentei ciocniri pe care o avusese cu vâsla.

Fiind seara, mă cam săturasem atunci de pescuit și nemaiavând decât o singură vâslă validă, am hotărât pe dată să profit de situația creată pentru a putea ieși la mal, așa că am cules dintre unde știuca cea amețită, și care, uitasem să vă spun, trecea bine de doi metri în lungime, având și o înotătoare caudală foarte lată, și am folosit-o pe post de cea de-a doua vâslă până am ajuns cu bine la mal, acolo unde, văzând eu că dumneaei dădea semne din ce în ce mai clare de revenire, am eliberat-o pe loc.

Aș fi putut foarte bine atunci să iau peștele acela acasă, ca pe un trofeu, dar deoarece nu îl prinsesem la cârlig, am considerat acel lucru a fi unul nu doar imoral, ci și total nedemn de un undițar care se respectă.