Rătăcit în natură

Nu mă satur niciodata să învat alfabetul măreţ al naturii. În fiecare zi caut să descopăr o literă nouă. (Victor Hugo)

Era o dimineata frumoasa. Cerul senin, vantul adormit, raul invaluit de ceata. Apa curgeam molcom prin fata mea grabindu-se putin doar undeva mai la vale, acolo unde albia se ingusta si cotea usor spre stanga. Salciile mari, plangatoare, de pe mal, atingeau cu varfurile crengilor suprafata apei. La intervale neregulate de timp prin ceata de deasupra apei se auzeau plescaituri de diferite intensitati, semn ca pestii de toate neamurile se aruncau pana deasupra apei, intr-un joc numai de ei inteles. Undeva dintr-un plop de pe malul opus, ascuns inca de ceata ce se ridica din apa, se auzi un glas de cuc tanar ce abia invata sa cante, urmat aproape imediat de glasul unui cuc matur.

La un moment dat in aer se simti o usoara adiere, iar frunzele subtiri ale salciilor incepura sa tremure si sa susoteasca intre ele intr-o limba neinteleasa. Era semn ca incepea sa se trezeasca vantul. Apa fu cuprinsa de un usor fior si zeci de valurele micute ii incretira suprafata tremuratoare. Ceata incepu sa alerge pe rau si se imprastie descompusa in norisori de diferite marimi.  Atunci se zari si malul opus, plin de vegetatie si strajuit de trei plopi uriasi. Cucii cantau cu spor.

La vreo treizeci de metri mai in aval era o barza negra. Iesise sa-si astampere foamea cautand in apa mici broscute si mici pestisori. Statea nemiscata, ca o statuie , apoi deodata cu o miscare fulgeratoare a capului ataca prada care avea proasta inspiratie de a se avantura pana in apropierea sa.

La orizont aparu o dunga rosie – portocalie. Isi facea aparitia soarele. Incet, dar sigur acesta urca pe bolta senina imprastiind caldura si scurtand treptat umbrele. Incalzite, zeci de insecte zburau vesele deasupra apei. Cateva libelule frumos colorate se zbenguiau pe langa cele cateva fire de papura din fata mea.

Ma aflam acolo, cu undita in mana incercand sa pacalesc, cu cirese mici (pasaresti), clenii, locatarii de drept ai acestor locuri. Rezultatele erau multumitoare, pluta se scufunda destul de des ca urmare a trasaturilor energice ale frumosilor pesti argintii. Din cand in cand aruncam cateva cirese care cadeau cu plescaituri usoare in apa, mai in amonte de locul unde pescuiam. Aveam grija sa nu fac mult zgomot, si sa raman, pe cat se poate, camuflat intre crengile salciei plangatoare.

Cu cat soarele urca mai sus pe cer cu atat caldura crestea mai tare si, incetul cu incetul, toate vietuitoarele incepura sa caute umbra racoroasa de pe maluri. Disparura si micile gaze de deasupra apei si libelulele se adapostira undeva la umbra. Cucii tacura si ei. Nici pestii nu mai sareau. Treptat scazu si ritmul trasaturilor, pana cand clenii nu se mai interesara deloc de micile mele cirese rosii. S-au ascuns si ei probabi pe sub maluri. Vantul se orpi si el. Intreaga atmosfera parea incremenita in caldura din ce in ce mai puternica. Doar eu eram singura fiinta vie din acel peisaj, eram singurul care ma miscam in acel tablou de miez de zi caniculara. Inca speram sa mai prind peste. Dar degeaba. In acea nemiscare totala pluta se incapatana sa se mai avante spre strafunduri. Plutea cuminte, la fiecare lansare pe firul molcom al apei, fara nicio tresarire, fara nicio scufundare. Nu stiam ce sa mai fac. Am privit atunci spre barza pescar, sa vad daca mai era acolo. Era, dar statea nemiscata. Am urmarit-o timp indelungat. Nici o miscare, probabil atipise, rapusa de caldura de foc a amiezii. Deci pana si ea incetase sa mai „pescuiasca”, ea care o facea din nevoile primare ale existentei sale, iar eu care pescuiam doar din placere, si nu ca sa-mi castig existenta, inca mai incercam sa prind ceva.

M-am simtit deodata rusinat de mine insumi. Am strans rapid undita, am aruncat restul de cirese in apa, am eliberat pestii din juvelnic, cu exceptia a trei dintre ei (cei mai vanjosi, de peste un kilogram) si am plecat incet spre casa, pasind cu grija sa nu tulbur in vreun fel linistea parca de plumb care ma inconjura.

Dinu Florin Cirstean