Ultima frontiera la crap

Ce cantitate de boilies sa iau la mine? l-am intrebat pe Sylvain Remetter cu cateva zile inainte de partida pe care urma s-o fac pe lacul 8 al complexului Ultima Frontiera de la Periprava. Nu stiu… un kilogram? a zis Sylvain prudent. Raspunsul mi s-a parut amuzant. Un kilogram pe zi? Pe lanseta? Dupa fiecare peste? Sau cum? Ma gandeam la un minim de 30-40kg. Ah, bon, asa e mai bine, a ras Sylvain. Am luat pana la urma in jur de 40kg si au fost ca si cum as fi luat doar unul. Adica insuficiente.

Ultima Frontiera mi-a atras atentia ca loc de crap din intamplare. Acum doi ani am dat peste un film facut de trei pescari de la Team Nutrabaits France, care prindeau aici ciortan dupa ciortan. Stiam ca zona e celebra pentru pescuitul cu boilies, avand o galerie formidabila de crapi luati pe Dunare, citisem articolele lui Steve Briggs despre bratul Chilia, vazusem documentarul lui Philippe Lagabbe „Les Messagers du Delta”, dar n-aveam idee ca exista si lacuri atat de bine populate cu crap. Ciortanii din filmul francez pareau prinsi intr-un timp scurt si fara mare efort. Bogatia de peste era un indiciu ca locul ar putea sa tina si peste mare.

Anul asta, am aranjat cu Sylvain o filmare pentru seria Catch & Release. Am ajuns la Periprava pe o ploaie torentiala, sub un cer negru, apocaliptic. Am dat rapid un ocol lacului si, cu regret, a trebuit sa renunt la locul care imi placuse cel mai mult, loc mic si discret, aproape de niste pereti de stuf pe care scria „crap”, dar prea ingust pentru o filmare, si am ales un vad larg, cu ponton dublu, pe mijlocul lacului. In fata, aveam apa libera. Spre dreapta am gasit o portiune cu stuf taiat, colonizat de scoici zebrate Dreissena, care formeaza hrana principala a pestelui, si acolo am pus prima lanseta. Restul lansetelor le-am dus departe, in larg, la cateva zeci de metri de alta zona cu stepi imbracati intr-o armura de scoici, unde banuiam ca pestele vine la masa zilnic. Apoi am facut o nadire larga, extinsa, ca sa dam de stire ca s-a deschis restaurantul cu boilies, unde farfuria de nada costa doar o scurta vizita pe saltea, pentru poze.

Primii crapi au venit imediat si, printre driluri, atmosfera speciala a locului a inceput sa se imprime in noi. Abundenta de pasari si animale parea decupata din alta lume. Lacul si imprejurimile lui sunt zone protejate, unde Sylvain a instituit legea „No Kill”, interzicand orice forma de pescuit cu retinerea pestelui, ca si vanatoarea, iar fauna prospera si parea napasatoare la prezenta noastra. Mergand pe digurile „asfaltate” cu nisip, vedeai iepuri si fazani sarind incolo si incoace (fazanii ar fi trebuit sa zboare, dar astia preferau sa alerge in zig-zag in fata masinii, ca gainile), familii de lebede si gaste salbatice cu grupuri disciplinate de boboci si, ca monument de indiferenta, stoluri de pelicani pe care nimic nu parea sa-i sperie. Ca turist, pentru mine pelicanii erau o atractie, in timp ce pentru Sylvain pareau un blestem. Oooh, fii atent, uite pelicanii! a zis el pe un ton deloc vesel, aratand cu mana spre un grind la cateva sute de metri distanta. Nu vad niciun pelican, am spus, vad un deal alb. Aia sunt pelicanii, a zis Sylvain. Mergem la ei sa-i gonim, altfel ne iau tone de peste. A intors Land Rover-ul, a ocolit un bazin secat si am intrat pe digul pe care se asezase colonia de pelicani. Cand ne-am apropiat, am inteles ce era dealul alb: mii de pelicani grupati laolalta, pregatindu-se sa innopteze. Masina de teren rula drept spre ei, cu viteza, si ei isi aranjau penele. Abia cand am ajuns la vreo 15 metri, primii au catadicsit sa se ridice in zbor. Am intrat in stol si, in fata, pelicanii cei mai apropiati continuau sa se ridice, cu un aer de mare plictis, in timp ce restul inca nu ne bagau in seama. Am mers asa doua sute de metri, pana am ajuns la capatul stolului, si acum „dealul alb” decolase si un nor fantastic de pelicani se rotea deasupra masinii.

Pescuitul s-a transformat rapid intr-un program de fitness cu crapi salbatici. Torpile de 8-9 kilograme plecau furibund cu montura, luau zeci de metri de fir in momentul in care intepai si iti smulgeau lanseta din mana cand ajungeau la minciog. Dopati cu steroizii Dreissena (tinut in sac cateva ore, un crap a eliminat doi pumni de carapace de scoica), dadeau „ciocuri” atat de violente in fir, incat e de mirare ca nu rupeau linia principala de 0,45mm sau forfacul de 35lb. Stateam minute bune cu varga facuta covrig, neputand sa ridic de pe fundul apei nici macar un ciortan. La pranz, cand soarele curgea tropical peste noi si puteai sa-ti faci o cafea in nisipul fierbinte, mi se parea ca ma deportasem in lagarul de crap de la Periprava si sunt condamnat sa trag de peste pana la epuizare.

Am pierdut socoteala capturilor dupa primele doua zile. Nu mai conta. Conta doar sa prindem un crap mare si pana la urma l-am prins la 17kg, dar nu in mod selectiv, ci din frecventa. In fiecare zi, maream numarul sau diametrul boiliesurilor (am plecat de la o bila de 20mm si am ajuns la trei de 24mm sau una de 30mm, cu o distanta de 4cm intre bile si curbura carligului), si totusi continuam sa prindem acelasi peste. Au fost si momente in care a trebuit sa scoatem lansetele din apa pentru cateva ore, ca sa reusim sa mancam sau sa legam forfacuri.

Nu stiu daca materialul pe care l-am filmat va putea sa redea intensitatea acelor zile si natura unica a acestor locuri salbatice si, in acelasi timp, civilizate prin grija care li se acorda. Pentru mine, experienta a fost cu atat mai interesanta datorita intalnirii cu Sylvain Remetter, un pescar cu o biografie crapista fabuloasa si o mare experienta a lacurilor de anvergura – Lac du Der-Chantecoq, Forêt d’Orient, Madine, Sarulesti. Simplul fapt de a pescui alaturi de el merita un drum pana acolo.