Cormoranii sunt, fără îndoială, cei mai aroganți filozofi ai ecosistemului. Ei privesc totul de sus – nu doar pentru că zboară, ci pentru că sunt convinși că înțeleg lumea mai bine decât oricine. Cu aripile lor negre, ca o teză pesimistă, și cu ochii mereu iscoditori, ca un adevăr incomod, cormoranii au dezvoltat o doctrină proprie: „Tot ceea ce se mișcă este analizabil. Uneori chiar și mâncabil.”

Primul lor capitol interior este dedicat peștilor, pe care îi consideră „masă de studiu” în sensul cel mai literal. Pentru cormorani, peștii sunt niște creaturi simpatice, dar naive, care trăiesc într-o lume prea mică pentru ambițiile lor. „Peștii sunt filozofi ai adâncului”, spun cormoranii, „numai că gândesc prea încet. Până termină ei o idee, noi am terminat deja prânzul.” Totuși, există și o notă tragică în observațiile lor: peștii sunt singurele ființe care nu fug de adevăr, ci doar de cioc. Iar asta, în ochii cormoranilor, îi face demni de un anumit respect… culinar.

Al doilea obiect de studiu sunt braconierii, pe care cormoranii îi consideră un fel de adversari. Și asta pe bună dreptate.

 „O specie care nu poate trăi în ape, dar care insistă să le golească”, a notat un cormoran bătrân și înțelept în jurnalul său, vorbind despre braconieri.

Pentru cormorani, braconierii sunt niște creaturi bizare, imprevizibile și profund lipsite de eleganță. „Dacă tot vrei să iei pești”, spun cormoranii, „măcar fă-o cu stil, cu precizie, cu rafinament. Nu cu otravă, explozibili, generatoare de curent electric ori plase cu ochiuri mici”. În ochii lor, braconierii sunt tragedia supremă: oameni care nu înțeleg nici apa, nici aerul și nici măcar pe ei înșiși.

Apoi, la judecată, vin pescarii sportivi, pe care cormoranii îi privesc cu un amestec de milă și amuzament.

„Acești oameni vin să prindă pești, dar îi eliberează. Vin să se relaxeze, dar se enervează. Vin să tacă, dar vorbesc întruna, așa ca niște cititori care citesc cu voce tare într-o bibliotecă.”

În final, cormoranii își îndreaptă privirea critică spre oameni în general.

Pentru ei, oamenii sunt o specie fascinantă, dar contradictorie.

Un cunoscut profesor cormoran, extrem de apreciat în lumea aviatică a filozofiei, nota într-unul dintre studiile sale asupra clasei oamenilor următoarele:

 „Oamenii sunt acele ființe care construiesc poduri pentru a traversa râurile, dar apoi distrug apele. Ei vor natură, dar o cară acasă în sacoșe. Oamenii caută echilibrul în viață, dar distrug neîncetat echilibrul lumii.”

Concluzia cormoranilor este simplă: „Lumea este un lac mare în care unii înoată, alții zboară, unii pescuiesc și alții îl distrug.”

Și astfel, cormoranii, acești filozofi ai aerului și ai apei, își continuă existența între cer și luciul apei, meditând la absurditatea tuturor speciilor de dedesubt. Pentru ei, viața este un spectacol, iar peștii, braconierii și pescarii sunt doar actori într-o piesă pe care cormoranii o urmăresc cu un amestec de ironie, superioritate și foame. Multă foame.

The post Discursul Cormoranilor despre Lume appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Prolog personal – despre drumuri lungi și tradiții.

Pentru unii oameni, luna martie înseamnă ghiocei. Pentru alții, început de sezon. Pentru mine, însă, martie înseamnă EXPO F&H.

Ani la rând am făcut drumul lung din Bucovina până la București, asemenea unui pelerin hotărât să ajungă la locul sacru al halieuticului, al lansetelor, mulinetelor, momelilor și al întâlnirii cu prieteni dragi. Anul acesta, la ediția aniversară, am fost din nou – eu, fiul meu David și încă trei amici de-ai mei (Mihai, Florin și Giovani), un mic banc de pescari entuziaști, fiecare cu propriile ritualuri, propriile glume și propriile tentații expoziționale.

Pentru prietenii mei, Expo F&H este un prilej de reîntâlnire și de „hai să vedem ce mai e nou”. Pentru mine este un ritual anual care îmi amintește de ce iubesc atât de mult pescuitul, iar pentru cititori, această introducere devine cheia prin care întregul tratat capătă suflet.

1. Introducere în etologia pescarului expozițional

În literatura de specialitate dedicată Homo Pescarius Enthusiasticus, există un consens aproape academic: această specie atinge apogeul comportamentului social în mediul artificial numit „expoziție de profil”. Aici, indivizii se adună în stoluri compacte, migrează între standuri și emit sunete specifice precum:

„Ia uite, băi, este la reducere!”

„Pe ăsta îl am, dar îmi mai iau unul.”

„Nu iau nimic anul ăsta.” (minciună demonstrată științific la fiecare ediție).

Ediția a zecea, jubiliară, a EXPO F&H a reprezentat, din punct de vedere etologic, un moment de vârf al sezonului de împăcare dintre pescar și portofel, un ritual anual în care instinctele primare se activează simultan cu ofertele din standuri.

2. Habitatul: Pavilionul B1 ROMEXPO – Delta dintre betoane; un ecosistem controlat

Pavilionul B1 este un biotop complex, cu densitate mare de stimuli vizuali: momeli fluorescente, mulinete strălucitoare, bărci care arată ca niște SUV-uri plutitoare și standuri bogate în produse vânătorești.

În acest mediu, pescarul prezintă comportamente ritualice perfect documentate:

– atinge fiecare lansetă, chiar dacă are acasă 17 identice;

– „Cât duce firul ăsta?”, întreabă mereu cu tonul unui inginer de la NASA;

– se uită la motoare de barcă de parcă ar negocia achiziția unei fregate;

– face poze la standuri ca la safari;

3. Subspecii observate la expoziție de-a lungul anilor

3.1. Pescarul Mitologicus

Recunoscut după fraza sacră:

„Eu am prins odată o știucă, o-ho, măi frate, n-am poză să-ți arăt acuma, că mi s-a descărcat telefonul.”

Această subspecie are abilitatea unică de a mări dimensiunea capturilor cu 20% la fiecare povestire repetată.

3.2. Vânătorul Explicativus

Individ calm, cu privire de om care a văzut multe. Explică oricui:

„Nu e vorba de împușcat, e vorba de echilibru în ecosistem.”

De obicei, poartă pălărie verde, de multe ori împodobită cu pene, și vorbește despre „etica vânătorii” în timp ce admiră o pușcă de calibru cât o antenă GSM.

3.3. Pescarul Tehnologicus

Îl recunoști ușor: are în mână un sonar, un aparat dotat cu GPS, o dronă, un fir de minim 8x – mai rezistent decât relațiile lui sociale – și o aplicație care îi spune constant care este temperatura apei în întreaga lume.

Fraza lui preferată este: „Fără tehnologie, nu mai prinzi nimic în ziua de azi.”

3.4. Juvenilul Entuziasmaticus

Această subspecie tânără prezintă o curiozitate naturală pentru: câini de vânătoare, animale împăiate, bărci, lumini, orice are butoane. Este considerat un indicator al sănătății ecosistemului expozițional: dacă un copil se simte bine, expoziția este reușită.

4. Ritualul achiziției – mecanisme psihologice și reflexe ancestrale

4.1. Faza de Observație Intensă

Pescarul fixează obiectul dorit cu privirea unui vultur care a văzut un șoarece apetisant: „Asta sigur prinde.”

4.2. Faza de Justificare Economică

Individul începe să explice:

„Este o investiție considerabilă.”

„Dar la cât pescuiesc eu, își scoate banii.”

„Dacă nu o iau acum, o să regret.”

4.3. Faza de Achiziție Ireversibilă

Portofelul se deschide singur, ca o scoică sensibilă la vibrațiile din interiorul pavilionului și ale celor din sufletul posesorului său.

5. Dedicație pentru Cristian Mihai Albu – Guvernatorul Ecosistemului Expozițional

Acest tratat nu ar fi complet fără o mențiune specială pentru omul care, an de an, orchestrează întregul spectacol expozițional: Cristian Mihai Albu.

El aparține categoriei Homo Organizatorus Maximus, o specie rară, capabilă să: adune sute de expozanți, zeci de mii de vizitatori, tone de echipamente și să le pună pe toate în ordine fără să-și piardă niciodată cumpătul. Aproape niciodată.

Ca și precedentele, și această a zecea ediție i-a purtat din plin amprenta: matură, solidă, spectaculoasă.

6. Scurt final – Epilog despre migrația anuală a pescarilor și vânătorilor către capitală

EXPO F&H – nu este doar o expoziție. Este un ritual. Aici, fiecare pescar și vânător devine, pentru câteva ore, varianta lui ideală: mai priceput, mai informat, mai dotat tehnic și, desigur, mai împlinit.

Iar eu, împreună cu David și cu prietenii mei, am fost din nou parte din acest spectacol.

Și voi fi și la anul, dacă va fi sănătate,

Pentru că unele tradiții nu se explică, ci doar se trăiesc.

La bună (re)vedere!

The post Habitatul F&H Expo – Ediția X appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

(proverb)

1. Împărăția peștilor

Ei, dragii mei, amu cică era odată, demult de tot, pe când lumea toată era altfel decât asta de acuma, o vreme în care peștii erau împărați peste toate cele. Nu numai prin bălți și mări, cum îi vedeți voi astăzi, ci și pe uscat, pe dealuri, prin păduri, ba chiar și prin sate, acolo unde-și făceau bordeie din scoici mari și-și uscau solzii la soare, ca niște boieri din ceia fuduli.

Iar cel mai vrednic dintre dânșii nu era cineva cu un nume strașnic, cum cred că v-ați aștepta – nu era Crapul Împărat, nici Șalăul cela Bătrân, nici măcar marele Somn Musteață nu era – ci era un pește mic, rotungior, vărgat și cam săltăreț, pe numele lui Bibănică cel Prost. Așa-i ziceau toți, dar nu pentru că era vreun prostovan ceva de felul lui, ferească Sfântul, ci pentru că se prefăcea a fi așa. El era mai șmecher decât toți peștii la un loc, dar își ascundea mintea sub o mutră bleagă, ca să nu-l pună ceilalți la treabă. Bibănică umbla toată ziua cu o coajă de nucă pe post de pălărie și cu o trestie subțârea drept toiag, iar dacă îl întreba careva câte ceva, el își dădea degrabă ochii peste cap și zicea rânjind:

— Eheee, io-s prost, măi fraților, nu mă puneți pe mine la socoteli, că-mi încurc solzii!

Dar în sinea lui râdea, căci știa toate potecile lumii, toate ascunzișurile și toate năzdrăvăniile. Și tocmai istețimea aiasta a lui avea să-l bage într-o belea mai mare decât roata morii.

          Tot pe acea vreme, trăia pe acolo și un duh vechi, prăfuit și cam supărat pe viață, care-și ducea zilele și-și făcea farmecele într-o scorbură de stejar bătrân și se hrănea cu fum de bureți uscați. Duhul aista, pe numele lui Duhul Mârâilă, era tare posac și nu suferea deloc glumele altora. 

Însă Bibănică al nostru, așa cum îl știa toată lumea de poznaș, nu se putu abține și, într-una din zile, el se duse la scorbura lui Mârâilă și se puse, chipurile, pe bocit, de săreau și dungile de pe dânsul.

Duhul, auzind zarva pe care o făcea acela cu plânsul său închipuit chiar lângă casa lui, ieși din sălaș și-l întrebă pe plângăcios: 

— Măi Bibănică, i-a zis el, da’ de ce ești tu așa de supărat? Ți s-o muiet norocul în ploaie?

Bibănică se făcu a nu auzi nimica.

— Taci, măi pește obraznic? Să știi dară că eu sunt un duh mare și tare, așa că nu îngădui la nimenea să mă ia peste picior!

— Apoi, dacă ești așa de mare și de tare, după cum singur zici că ai fi, spuse Bibănică oprindu-se din boceală, învață-mă și pe mine ceva, că eu, săracu’, nu știu decât să dau din coadă.

Duhul, mândru nevoie mare și vrând a se făli cât mai degrabă, îl întrebă:

—  Și ce anume ce ar dori unul ca tine să învețe de la mine, măi Bibănică?

— Apoi, duhule, tu te lauzi că ești priceput la toate, așa că învață-mă și pe mine, rogu-te, cum se pupă o fată, că tare mi-o căzut una cu tronc, și eu, fiind așa de bătut cu leuca în cap, nu știu cum să fac. Și tare mă tem că, dacă n-o s-o pup mai repedea, o s-o pupe alți flăcăi înaintea mea și o să mi-o fure, de-o să rămân iară sângur, ca prostu’, așa după cum îmi iaste și numele cu care m-am pricopsit de la lume.

          Duhul l-o ascultat cu mare atenție și, când bibanul o tăcut, i-o zâs așe:

— Mare adevăr ai grăit, măi Bibănică. Așa-i cu muierile, tăti vor pupate. M-ai întrebat dacă știu cum să face…, normal că știu, că doară îs duh însurat, ci naiba…, dar ție cum să-ți arăt? Că doară nu-i vre să ti pup pi tini, Doamni ferești!

— Păi nu pi mini, boier duh-matale, ci pi soața dumitale. Ei, ci zâci dară, îmi arăți?

O stat duhul ș-o tot cumpănit, s-o tot gândit și, până la urmă, o chemat-o afară pe nevasta lui cea tinerea, și care, uitasem asta să vă spun, era tocmai fata care îi picase cu tronc lui Bibănică al nostru, și, tam-nesam, o și pupat-o pe gură.

Dar Bibănică, având socotelile lui făcute în gând, se prefăcu a nu pricepe nimica.

Atuncea, Mârâilă îi mai arătă o dată, după care îl întrebă dacă s-a luminat vreo țâră la minte cum trebe făcută treaba, însă peștele cela mic i-o zîs că încă nu-i tare sigur c-o înțeles chiar întru totul.

— Ș-amu cum, dihania dihăniilor, să te mai învăț, măi Prostovilă? Ce să mai fac ca să pricepi și tu, odată pentru tătdeauna, cum trebi pupată o fată? începu a se da de ceasul morții duhul cel disperat.

— Păi, duhule-mărețule, lasă-mă să probez pe soața lu’ matale, iar dumneata uite-te atent ce fac, și mi-i zâce pe urmă dacă am pupat-o bine ori nu! Ce spui, tălică, de aiasta?

Și-atuncea, Mârâilă, care bubuia ca un cazan încins la foc mare, văzând cât de netot îi acela din fața lui, de voie – de nevoie, se învoi și-l lăsă să-i pupe nevasta.

Bibănică atâta aștepta și, lepădând pe dată toată nerozia lui închipuită, o cuprinse degrabă în brațe pe femeie și o pupă cu atâta foc și dragoste, că doar orb tare ori nătâng de-a binelea trebuia să fi fost ca să nu pricepi ce făcea pungașul, și cum îl jucase el pe degete pe duhul cel care începu a urla în gura mare:

— Măi pește, tu m-ai batjocorit! Las’ că-ți arăt eu ție! O să fac eu ce-o să fac, și-o să vă scot pe tine și pe toți ai tăi din stăpânire, o să vă izgonesc de pe uscat și o să vă bag în ape pentru tătdeauna!

Peștele, dând drumul muierii, porni a râde, crezând că duhul urlă doar de ciudă, dar Mârâilă nu glumea, și din clipa aceea el a început să născocească un plan, ceva nou, ceva nemaivăzut. Ceva ce avea să schimbe lumea.

2. Invazia omului

Duhul Mârâilă s-a pus, așadar, cu mare hotărâre și grabă pe treabă. A frământat lut, a suflat fum, a amestecat buruieni, a scuipat foc, a mormăit descântece, și din toate astea a ieșit… o făptură ciudată.

Nici cu solzi, nici cu aripi, nici cu coadă. O mogâldeață cheală, cu pielea goală, cu două bețe pe post de picioare și două lopățele pe post de mâini.

— Asta-i răzbunarea ta? a întrebat atunci Bibănică, chicotind. Un boț de carne fără solzi?

— Taci, măi obrazniculi! a răcnit duhul. Aista-i OMUL! Și omul o să vă deie vouă di cap!

Și așa a fost.

Omul, de cum s-a trezit pe lume, a început să scormonească, să sape, să taie, să ardă, să bată, să fugărească, să prindă, să mănânce și să se înmulțească. Era mai harnic decât o colonie de furnici și mai lacom decât un somn flămând.

Peștii, care până atunci trăiseră boierește pe uscat, au început să fie vânați, prinși, uscați, prăjiți, afumați, sărați, ba chiar și povestiți în snoave.

— Măi Bibănică, tu ai făcut asta? întrebau peștii îngroziți. Tu l-ai supărat pe duh?

— Eheee, io-s prost, măi fraților, ce să știu eu? răspundea el, dar în sufletul lui îl cam strângea coada de rușine.

Omul, odată pornit, nu s-a mai oprit. A luat pământul în stăpânire, a ridicat bordeie, apoi case, apoi cetăți. A făcut foc, a făcut plug, a făcut topoare, a făcut războaie.

Așa că peștii nu mai aveau loc de el.

3. Refugiul peștilor

Și într-o zi, când oamenii au început să prindă peștii cu mâna, cu coșul, cu plasa, cu harponul, cu orice le cădea în mână, peștii s-au adunat la sfat.

— Gata, fraților, nu mai putem sta pe uscat! Omul ne mănâncă de vii!

— Unde să fugim? a întrebat un păstrăv speriat.

— În ape! a zis Bibănică, cu glas hotărât. Numai acolo nu poate omul să ne ajungă!

Și toți peștii, mari și mici, grași și subțiri, cu solzi aurii ori cenușii, s-au aruncat în râuri, în lacuri, în mări, în oceane, ascunzându-se în adâncuri, în stufuri, în gropane, în corali și în alge.

De-atunci, omul a rămas pe uscat, iar peștii în apă.

Iar Bibănică cel Prost – care nu era prost deloc – s-a retras într-o baltă liniștită, unde stă și azi, dacă n-a fost prins între timp, povestind la alți pești cum a păcălit el un duh și cum a pierdut o lume.

Și dacă-l întrebi de ce a făcut-o, el ridică șmecherește din coadă și zice:

— Eheee, io-s prost, măi fraților…, dar nu chiar așa de prost!

The post POVESTEA LUI BIBĂNICĂ CEL PROST appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

A doua zi, de dimineață, în timp ce undeam într-un golf ceva mai depărtat de sat, ademenind cu destul de mare succes răpitorii Bicazului cu nălucile noastre, am observat cum, la un moment dat, Alin, colegul alături de care pescuiam, s-a așezat pe scaunul lui din barcă, în fața mea, oprindu-se din pescuit. Am crezut că vrea omul să facă o pauză, poate pentru a fuma o țigară, poate pentru a admira peisajul sau cine știe pentru ce altceva, așa că nu am dat prea mare importanță respectivului, banal până la urmă, eveniment. Dar, sesizând eu că timpul trecea și că prietenul meu încă tot nu-și reluase pescuitul, m-am uitat oblu la dânsul și l-am întrebat ce anume se întâmplase de-și abandonase dintr-o dată munca și pasiunea pentru care venise la Bicaz.

Alin m-a privit descumpănit o vreme, apoi mi s-a adresat timid:

– Zi-mi drept, tu te simți bine?

– Bine, Aline. De ce să nu mă simt bine?

– Păi n-ai mâncat aseară din ciupercile acelea ale lui Leopold?

– Ba am mâncat. Cum să nu? Foarte bune și gustoase ciupercile.

– Da… or fi fost ele la gust bune, numai că tare mă tem eu că erau din acelea nebune.

– De ce zici unele ca astea, Aline? Ai pățit ceva?

– Maître, privește cu adâncă profunzime la subsemnatul și spune-mi cu sinceritate care este verdictul tău medical!

M-am uitat, l-am analizat, l-am străpuns cu privirile în toate felurile și putințele, vizionându-l cu maximă atenție din toate unghiurile, dar nu mi s-a părut nimic suspect, așa că i-am comunicat:

– Aline, drept îți spun că, la câtă medicină debordează intelectul meu, tu nu pari deloc a fi suferind.

– Ești sigur? m-a întrebat el, prea puțin convins de cele ce îi spusesem eu. Ia uită-te puțin și la pupilele mele! Nu cumva sunt dilatate?

M-am apropiat de dânsul, i-am crăpat izvoarele luminii cu degetele mele până ce l-am văzut boldit de-a binelea, i-am  investigat apoi cu temeinică meticulozitate pupilele, dar nici de acea dată nu mi s-a părut a fi ceva suspect.

­– Ești perfect sănătos, prietene! i-am transmis eu cu fermă convingere.

– Dar limba… nu mi-e umflată? m-a chestionat el neliniștit în continuare, scoțând limba către mine.

– Bagă-ți liniștit limba înapoi în sălaș, că nu are nimic. Uneori mai vorbește ea de-aiurea, dar umflată nu-i. Dar zi-mi ce te doare? Burta? Capul? Ori ce anume?

– Nimic. Nu mă doare nimic.

– Na…, și atunci? De ce zici că ești bolnav dacă nu te doare nimic…, dacă nu te deranjează nimic…?

– Maestre, vino, te rog, și așază-te puțin lângă mine!

Supus, în fapt mai mult curios, m-am așezat.

– Bun! Acum privește în față, drept pe mijlocul golfului, către mal. Uită-te cu mare atenție! Așa-i că tu nu vezi nimic acolo? Așa-i că am vedenii?

Mi-am concentrat atât cât am putut eu mai bine privirea înspre locul indicat de către Alin, scrutându-l cu deplină profunzime și atenție.

Și atunci, acolo, în golful acela, am văzut ceva fantastic, ceva minunat, ceva ce nu mai văzusem niciodată în viața mea, ceva ce nici măcar nu crezusem că voi avea vreodată ocazia să văd pe viu.

O ursoaică însoțită de doi pui, ce păreau a fi de acum ursani în toată regula, se îmbăiau în apa încă răcoroasă la acele ore a Bicazului, hârjonindu-se aidoma unor copii neastâmpărați, împroșcând în jurul lor cu stropi lucitori atunci când loveau cu putere apa cu labele lor mari. Eu nu îi văzusem mai devreme deoarece pescuisem tot timpul cu spatele la dânșii, iar întreaga discuție pe care o avusesem mai devreme cu Alin o purtasem aflându-mă tot în aceeași poziție, barca fiind ancorată, în lungul axului său, în fața golfului, cu botul înspre mal. Alin pescuia pe partea dreaptă a bărcii, lansând de la pupa înspre interiorul golfului, iar eu, pe partea cealaltă a ambarcațiunii, undeam dinspre prova către largul acestuia.

După ce mi-am astâmpărat din plin ochii și sufletul admirând tabloul acela pe care natura atât de rar ni-l pune la dispoziție, m-am adresat lui Alin, încercând însă a folosi un ton cât se poate de ferm:

– Ai avut mare dreptate, amice! Chiar că nu ești întreg la cap.

Atunci, alb la față, Alin a exclamat cu glas stins:

– Eram sigur. M-am nenorocit…

– Ba nu te-ai nenorocit în nici un fel, nebune! De ce nu mi-ai spus de la începutul începutului ce minunății ai văzut tu acolo și ai preferat să faci tot circul acela caraghios cu boala ta închipuită? Și, pe deasupra, mi-ai arătat și limba. Rușine să-ți fie! m-am prefăcut eu, cu mare supărare, a-l dojeni.

– Credeam că am halucinații, maître! a încercat el smerit, dar bucuros totodată, a se scuza. Era mult prea frumos ceea ce vedeam ca să cred că poate fi adevărat.

          Avea perfectă dreptate. Chiar că era mult prea frumos, așa că și eu am început a mă întreba dacă nu cumva erau de vină ciupercile lui Leopold. Dar, neavând de la cine cere și cea de-a treia părere și ținând cont de faptul că vedeam amândoi aceleași lucruri, înclin să cred doar faptul că Bicazul ne-a făcut atunci cel mai frumos cadou cu putință, oferindu-ne spre admirare acele imagini pe care sunt sigur că nici unul dintre noi nu le va uita vreodată.

The post PESCUIND PRINTRE MUNȚII, PEȘTII ȘI URȘII BICAZULUI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Charles Waterman

***

Continuând tot în termeni matematici, ne aducem cu toții aminte despre Teorema (sau Metoda) reducerii la absurd (argumentum ad absurdum = dovedire prin absurd), care este „un raționament în care se presupune că ceea ce trebuie demonstrat nu e adevărat și, prin deducții logice, această presupunere duce la o absurditate“. Există un număr foarte mare de oameni, dintre care fac parte și destul de mulți pescari, ce consideră că bibanul este o specie de pești care nu reprezintă niciun interes, nici culinar și nici pentru pescuit, afirmații care, ambele, sunt catastrofal de false, iar astfel respectivii nu numai că nu consideră bibanul a fi ceva de valoare, dar îl și desconsideră pe de-a-ntregul, de multe ori auzind venind din partea lor întrebarea: Dar ce, bibanul este pește?

          Neputând considera această stupidă întrebare ca fiind o teoremă, cred totuși că am putea să denumim întreaga încercare de discreditare a bibanilor ca fiind o adevărată teorie de bagatelizare a importanței acestora, o conspirație chiar de a aduce în mod voit umbrire unui foarte important reprezentant al percidelor din apele noastre.

          Cu vreo lună în urmă, având o discuție cu cineva, un pescar de staționar, și venind printre altele și vorba despre bibani, omul mi-a zis, destul de amuzat fiind el în acele momente, că are un amic ce pescuiește la spinning și care i-a spus că pescuitul la bibani este ceva foarte frumos, lui însă nevenindu-i nicicum să creadă așa ceva. Și chiar astăzi, mai de dimineață, în timp ce vorbeam cu un bun amic undițar, acesta la un moment dat a spus: „- Pe mine nu mă interesează să prind bibani, nu îmi place“, dar atunci când l-am întrebat dacă i-a pescuit vreodată cu năluci artificiale a spus că nu, că nu a dat niciodată în mod exclusiv după bibani, iar cei pe care i-a prins până acum i-a prins doar în mod total accidental, în timp ce pescuia cu râme sau cu viermi după pești pașnici, precizând că de fiecare dată a avut în cârlige doar exemplare de mici dimensiuni. Așadar, și ignoranța se pare că joacă un rol destul de nefast în această teorie pescărească anti bibani.

          Eu unul, din momentul în care am descoperit cu adevărat ce înseamnă pescuitul cu artificiale al bibanului, și mai ales unditul acestuia cu năluci suple, adică cu gume, am înțeles ceea ce înseamnă a pescui cu adevărat tehnic, deoarece în acest gen de pescuit lansetarul este cel care propune și dictează jocul nălucilor prin apă parcă mai mult decât în alte cazuri și, bineînțeles, că m-am îndrăgostit iremediabil de acest minunat mod de a pescui, așa după cum am și recunoscut nu o dată până acum în scrierile mele anterioare.

 Acum, la ceasurile acestea de toamnă veritabilă în care am ales a înșira prezentele slove pe hârtie, acum când apele devin din ce în ce mai reci și brumele matinale sunt tot mai dese și mai groase, mi-am dedicat ultimele două partide de pescuit aproape exclusiv bibanului și, chiar dacă știam dinainte că locurile în care mi-am propus să pescuiesc nu țin exemplare mari, acest lucru nu m-a împiedicat în a mă bucura câteva ceasuri de atacurile nervoase și de drilurile foarte intense cu bibanii zonelor respective, indiferent de mărimea acestora. Plăcerea de a-i pescui, cel puțin în cazul meu, depășește cu mult dorința de a avea doar capturi mari.

          Nu pot să neg faptul că bucuria pe care o resimt atunci când pescuiesc este în mare măsură direct proporțională cu mărimea peștilor pe care reușesc să-i ademenesc în cârlig, dar în cazul bibanilor acest lucru este înlocuit de multe ori de activitatea lor frenetică, de cumplitele momente de foame crâncenă pe care mi-a fost dat nu o dată să le observ la dânșii, astfel încât starea de permanentă încordare și de maximă atenție în care mă ține pescuitul lor compensează cu brio mărimea capturilor.

          Acum nu cumva să înțelegeți că șuieratul strident al firului și scrâșnirea grea a mulinetei nu îmi sunt cunoscute, deoarece în decursul vremii am prins destul de mulți bibani mari, unii dintre ei fiind chiar foarte mari.

Exact din acest punct de vedere, cel al bibanilor mari, pot să afirm faptul că prezentul sezon de pescuit, per ansamblul său, s-a consumat în cea mai mare parte doar sub egida acestora, a bibanilor extrem de bine crescuți, dar și extraordinar de răi și de bătăioși în dril. Au mai fost ei și alți ani până acum bogați în exemplare mari de vărgați, dar parcă anul acesta i-a întrecut pe toți. Începând de imediat ce s-a încheiat prohibiția pe apele publice și până înspre toamnă, am reușit a da de dânșii aproape cu regularitate.

              Și vă asigur eu că nu sunt singurul undițar din lume îndrăgostit până peste poate de pescuitul bibanului, deoarece cunosc un număr destul de mare de confrați de lansete aidoma mie, așadar bibanul chiar înseamnă foarte mult din punctul de vedere al pescarilor de pretutindeni.

          Iar din punct de vedere culinar, chiar și eu, cel care sunt un non-consumator aproape total de pește, pot spune cu siguranță faptul că bibanii sunt foarte gustoși, fiind poate chiar cei mai gustoși pești de pe la noi, asta, bineînțeles, dacă sunt gătiți așa cum trebuie și de niște mâini pricepute, dar cum acest capitol, cel al gastronomiei pescărești, nu face parte din prezenta mea cărțulie, o să închei aici orice altă referire la el.

          Așa după cum ați observat, chiar dacă am început acest mic intermezzo dedicat bibanilor cu enunțarea metodei reducerii la absurd, eu nu am apelat la așa ceva pentru a vă vorbi despre importanța acestor pești, ci am ales a vă prezenta doar unele evidențe și experiențe personale din domeniul unditului acestora.

          Iar în ceea ce îi privește pe ignoranții în pescuitul bibanului, doar un singur lucru vreau să le transmit acestora: „Habar nu aveți ce pierdeți!“

The post TEORIA REDUCERII BIBANULUI LA ABSURD appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 Aristotel

***

Postulatul lui Euclid ne învață că: „Printr-un punct exterior unei drepte trece o singură paralelă la dreapta dată.‟

Privind această celebră axiomă matematică puțin și din punctul de vedere al pescuitului, nu cred că este prea forțat să spunem următoarele:

„Prin orice punct exterior unor știuci pot trece o mulțime de pescari paraleli cu pescuitul știucii.‟

Eu zic că este perfect adevărat enunțul meu și sunt absolut convins de faptul că îmi dați, și de data aceasta, dreptate, și tocmai de aceea propun să îl denumim, pe respectivul enunț, nici mai mult nici mai puțin decât: Postulatul Știucii.

          Primii pescari pe care îi identificăm a fi paraleli cu pescuitul știucii sunt în mod clar pescarii strict de staționar, adică acei pescari care caută a pescui exclusiv doar pești pașnici.

          Dar…, dar… nici cu cei care se cred mari maeștri în unditul răpitoarelor colțate din apele patriei noastre dragi, și nu numai, nu îmi este rușine…, căci uneori, poate chiar de multe ori, se încadrează perfect și ei în tagma undițarilor paraleli, poate doar de moment ce-i drept, cu prinsul știucilor.

          Să nu îmi spuneți careva dintre dumneavoastră că nu ați avut nicio gherlă până acum, așa după cum sunt denumite în jargon pescăresc acele partide de pescuit care se încheie cu zero rezultate pentru undițari, și că de fiecare dată atunci când ați ieșit la pescuit știuci ați avut capturi, pentru că nu o să vă cred nici în ruptul undiței.

          Dacă ar fi să mă iau ca exemplu etalon doar pe mine însumi, cred că aș putea umple pagini întregi cu acele pescuieli zadarnice, în care nu am zărit nici măcar vreo umbră de știucă prin ape, nu tocmai exemplificările acestora în carne și dinți. Dar cum eu cunosc o mulțime de pescari despre care știu sigur că au pățit și ei același lucru de multe și de nenumărate ori… rezultă că paginile pe care le-aș putea scrie despre nereușitele lor ar alcătui nu doar un singur volum, ci mult mai multe, iar dacă ar fi să scriu despre eșecurile tuturor pescarilor de știucă de pe mapamond probabil că aș epuiza întreaga cerneală din lume, așa că mai bine o să mă abțin a scrie despre aceste lucruri și o să mă preocup doar de insuccesele mele.

          Poate cel mai răsunător dintre toate rateurile mele privitoare la știuci l-a reprezentat toamna unui an abdicat din funcție nu cu prea mult timp în urmă, atunci când în tot sejurul de o săptămână din Delta Dunării nu am fost în stare să amăgesc cu nălucile mele nici măcar o mârliță, oricât de mică ar fi fost ea.

          Însă, strict ca intensitate a dezamăgirilor trăite, consider eu că pe primul loc se situează acele momente în care vezi clar știuca atacând peștișorii din anumite locuri și oricât ai încerca să o chemi la momelile tale artificiale ea te refuză în modul cel mai nonșalant, ignorându-te în totala totalitate a modurilor în care se poate manifesta ignorarea.

          Atunci îți vine să…, și să…, dar asta depinde de fiecare pescar în parte, adică de modul în care se manifestă el în astfel de situații neplăcute, și apoi să o trimiți înapoi la originile ei biologice, ceea ce și faci imediat cu gândul, căci cu fapta nu ai cum o face fiindcă știuca este total absentă.

Tot în capitolul legat de sentimente dezolante și de negre dezamăgiri cred că se încadrează și acele clipe, uneori pot fi chiar ore în șir, când pescuiești asiduu pe unele locuri cunoscute ca fiind productive, de simți că efectiv ți se desprind brațele din umeri, când schimbi nălucile și tehnicile mereu și mereu, și nu ai parte de niciun atac sau urmărire, ci doar de multă și crâncenă dezamăgire. Singurul lucru pe care l-ai mai putea schimba atunci ar fi pescarul, dar cum nu ne putem înlocui chiar pe noi înșine, cel mai bine este, zic eu, fie să te ambiționezi, până la absurd chiar, continuând a face ceea ce faci, indiferent de rezultate, fie să înlocuiești specia peștelui țintă, așa cum procedez eu de cele mai multe ori în astfel de cazuri, alegând a pescui ceva ce este mult mai cooperant și mai activ decât știuca cea încăpățânată și super mofturoasă.

Da, așa după cum am spus și ceva mai sus, pescuitul știucii presupune efectuarea în mod repetat a zeci și zeci, uneori poate chiar sute, de lanseuri până să primești vreun răspuns concret din partea cumetrelor din adâncuri, fiind așadar un pescuit destul de solicitant din punct de vedere fizic, dar și psihic. Legat de acest aspect, am cunoscut pe cineva, un pescar convertit înspre spinning destul de recent, care a început pescuitul răpitorilor dând în special după bibani, părându-i-se astfel că lucrurile nu sunt prea complicate, dar care a avut un șoc total atunci când a început să caute în cod concret și exclusiv știuca. Nu își putuse închipui el vreodată că pe lângă multa muncă pe care o depunea, cazanul frustrărilor și al deziluziilor în care începuse a se scalda din plin putea fi atât de mare și de adânc.

Desigur că există și unele momente de totală înfrățire a neamului Esox cu pescarii, atunci când nu trebuie să știi prea multe despre spinning pentru a prinde știuci, dar aceste momente sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai izolate, ele reprezentând în zilele noastre adevărate excepții.

Regula de bază care se evidențiază este aceea că pescuitul știucii presupune mută muncă și experiență, multă căutare, multă încordare și, bineînțeles, și multă ocară aruncată dinspre mal sau din barcă direct înspre ape, buruieni, agățători și, mai ales, pești.

Așadar, concluzia care reiese clar din demonstrația mea desprinsă din anii mulți de pescuit pe care îi am la activ, este aceea că noi, pescarii jinduitori de știuci, de mult mai multe ori suntem paraleli decât tangențiali cu răpitorii pe care îi căutăm.

Dar cum adevărații undițari nu renunță niciodată, și acesta este cu siguranță cel mai important lucru, jocul de-a știuca și pescarul va merge mereu mai departe.

The post POSTULATUL ȘTIUCII appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

ȘI-A DAT DOMNUL ȘTIUCĂ

Răsăritul timpuriu al zilei următoare ne-a găsit biciuind deja plini de ardoare locurile din prima zi. Plini de ardoare, dar și plini de nădejdi. Uitasem să specific.

Încă de la primele aruncări, câțiva frați bibani, nervoși nevoie mare, au început groaznic a mă certa pentru faptul că le întinam încă de la o oră atât de matinală teritoriile, și nu s-au lăsat până  ce nu mi-au molfăit cu mare nervozitate nălucile, rupându-le cozile cu regularitate.

„Gumele astea să fie singura mea pagubă de azi“, gândeam eu atunci, amintindu-mi fără nici un strop de delicatețe de cioata cu care mă răfuisem în ziua precedentă. Să aveți mereu lansete de rezervă la voia atunci când mergeți la pescuit, dragii mei, mai ales dacă este departe de casă, căci nu se știe niciodată peste ce cioate sau peste ce alți dușmani fracturatori de undițe puteți da!

La un moment dat, în plin stagiu de destrăbălare vărgată, adică în plină acțiune de hrănire a bibanilor, numai ce am simțit în fir și în lansetă un șoc mult mai puternic, un șoc venit parcă dintr-o altă categorie a atacurilor de până atunci, și instantaneu am simțit firul undiței a fi liber și ușor, ca și cum nu ar mai avut nimic la creștetul său umed.

Cei dintre dumneavoastră care sunteți pescari sunt absolut convins că ați înțeles imediat despre ce anume a fost vorba, dar deoarece sunt și foarte mulți, trag eu speranță, cititori ai acestor rânduri care nu fac parte din tagma jucăușilor de lansete, o să explic în câteva cuvinte totul, nu de alta, dar nu vreau să las în urmă oarece frunți încrețite a mirare, căci ridurile, de orice fel ar fi ele, știm cu toții că nu sunt bune. Și nici dorite de nimeni nu sunt. Asta e clar.

Doamna Știucă – denumită de către domnii specialiști Esox Lucius, Pike de către domnii urmași lui nea Willy – cel ce-a avut într-o vară visul unei nopți, curată comedie, ce mai, dat naibii cu talentul său cu tot, Shakespeare ăsta, Brochet de către domnii care sunt de o națiune cu tatăl muschetarilor, cel botezat Alexandre și născut Dumas, sau Hecht de către domnii din țara care l-a făcut cadou lumii pe marele Johann Sebastian Bach – este un pește răpitor care are în gură niște dinți nemaipomenit de tăioși, iar acești dinți adesea mutilează firele pescarilor, tăindu-le ca și cum ar folosi foarfeci. De aceea se impune ca la pescuitul știucilor să se folosească înaintași speciali la firul principal, înaintași care să reziste colților ascuțiți ai acestora. Se găsesc în comerț sau se pot face acasă de către pescari, din materiale speciale, acești înaintași despre care am vorbit, deci nu sunt greu de procurat. Eu, neavând atunci un astfel de înaintaș montat la fir, am suferit paguba meritată din partea știucii care mi-a atacat guma, luând-o apoi cu ea ca pe o amintire, sau ca pe un trofeu, sau pentru ce alta anume o fi luat-o. Știu doar faptul că ea a luat-o între fălci, iar în rest chiar nu știu și nici nu mă interesează prea mult cum au stat lucrurile.

Am schimbat imediat lanseta cu una echipată regulamentar pentru pescuitul cumetrelor dințate și apoi am început a cerceta și a tot întreba apele dacă este adevărat zvonul cum că adăpostesc știuci hoațe între undele lor.

Prea mult nu am avut de așteptat răspunsul la această întrebare căci, după un nou atac debordant al nălucii, lanseta mea a prins a se încovoia tot mai tare și a tresălta sistematic sub impulsurile oferite de prădătorul devenit dintr-o dată pradă.

Ce ți-e și cu viața asta, nu? Acum ești cel mai mare și mai tare, semănând cumplită teroare printre neprihănitele ființe ale umedului și, într-o clipă doar, ajungi a te zbate cu maximă disperare pentru libertatea ta.

Viața te urcă și tot viața te doboară. Așa este de când lumea. Câți oare dintre semenii noștri care au ajuns a gusta din aerul super rarefiat al înălțimilor celor mai înalte ale succesului sau ale bogățiilor nu au avut parte de astfel de căderi, care mai de care mai drastice, în genunea perfectului anonimat și a uitării sau în cea a luciei penurii? Și câte astfel de căderi vor mai avea loc de acum înainte…., oho, stați voi liniștiți, dragilor…, numai Domnul știe, căci, atâta timp cât vor fi oameni pe pământ, aceștia vor fi purtați mereu în sus și în jos de valurile nestatornice, poate chiar crude, ale vieții.

Despre valurile de atunci din jurul bărcii noastre pot spune doar că la acea oră, încă destul de matutină a zilei, erau ca și inexistente, vântul dând dovadă de o crasă lenevie, doar valurile știucii mele  fiind singurele care au mototolit vremelnic perfecta netezime a cearșafului umedului deltaic.

Și acela avea să fie doar începutul unei adevărate parade cu știuci pe care ne-a propus-o, mai mult decât binevoitoare, scena bălții unde pescuiam.

Pot spune, fără a greși, că au urmat niște momente memorabile, ceva de genul:

Pescarul a dat, știuca a luat, fie pescuitul mereu lăudat!

Mai corect spus, pescarii au dat și știucile au luat, la plural, nu la singular așa după cum am spus eu inițial, deoarece și amicii mei, amândoi, au început a mulina înspre barcă, una după alta, știuci, știuci, și iar știuci. Numai știuci.

Pardon! Am greșit, vă rog să mă scuzați! Și iarbă – buruiană – multă am început toți trei să aducem în mod regulat la barcă în cârligele nălucilor noastre, căci zonele de acest fel, cu multe agățături submerse, s-au dovedit a fi sălașurile cele mai sigure ale respectivelor răpitoare solzoase. Foarte interesante erau acele driluri în care știucile veneau înveșmântate în pături groase de verdeață, dar nu cred că trebuie să vi le descriu eu, drilurile respective, deoarece știți și voi cum stă treaba, iar dacă încă nu știți, aveți tot timpul din lume să aflați de acum înainte. Trebuie doar să încercați. Adică să mergeți la pescuit. Hai, curaj, că pescuitul nu mușcă! Doar știuca.

Tocmai pentru a încerca să păcălesc cumva respectivele agățători, în timp ce evoluam scenic chiar în largul antreu al unui golf întins, mărginit în partea sa stângă de stuf și apoi de un talian, iar în partea sa dreaptă de niște pletoase sălcii și apoi de un alt talian, am schimbat năluca cu una dintre cele mai mici linguri oscilante pe care le aveam atunci la mine, lingură care, pe lângă faptul că avea o greutate destul de redusă, era echipată și cu o ancoră destul de micuță.

Este o vorbă celebră printre pescari care zice: „Momeală mare, pește mare.“. Atunci însă nu a fot deloc așa. La cea mai mică nălucă dedicată știucilor cu care am pescuit în acea zi am prins cele mai mari exemplare ale întregii noastre expediții pescărești de anul acesta din Delta Dunării.

Spre după amiază s-a pornit tot mai tare vântul, îngreunându-ne din ce în ce mai mult pescuitul, dar ne-am mutat chiar la buza stufurilor, urmând linia acestora, și am continuat a prinde știuci, chiar dacă majoritatea dintre ele au fost doar de categorie mică, dar măcar nu am stat degeaba.

În ziua următoare, ultima a expediției noastre deltaice, tot acolo, pe acel lac, am fost și tot cu multe, unele dintre ele fiind chiar frumoase, știuci ne-am răfuit noi până în momentul în care, pe la ceasurile amiezii, Eol, fiind probabil mult prea invidios pe rezultatele noastre pescărești, s-a răsculat cu mult prea turbată furie asupra lumii lacustre, făcând balta întreagă să geamă și să fiarbă în spume și în valuri din ce în ce mai mari, determinându-ne a ne muta cu barca pe canale, acolo unde, parcă anume pentru a-i face în ciudă ofticosului zeu al vântului, am dat de niște bancuri deloc seci de bibani și bibănoi nevrotici, așa că au urmat, până la fuga soarelui către asfințit, alte clipe de destrăbălări pescărești de neuitat.

Atunci când am simțit noi coborând peste baltă adierea răcoroasă a înserării, imediat am și purces la drumul spre casă, fiind cu adevărat împăcați și liniștiți ca pescari după întreaga agitație a acelei zile.

Împăcarea și liniștea ca oameni, ca iubitori de frumos și de natură, ne-am regăsit-o admirând peisajele deltei, așa după cum am făcut în fiecare dimineață și în fiecare seară cât am stat acolo, peisaje mai mult decât fantastice și pe care le-am descris de atât de multe ori până acum în lucrările mele mai vechi încât m-aș acuza eu însumi de repetitivitate dacă aș mai face-o încă o dată.

Vreau doar un singur lucru să vă mai spun și apoi voi pune capăt acestei foarte scurte evocări a excursiei noastre halieutice din deltă de anul acesta:

 Nu ratați, oameni buni, niciodată ocazia de a vizita Delta Dunării, deoarece aceasta este un tărâm binecuvântat, un tărâm de poveste, un tărâm unde te simți cu adevărat liber, descătușat și deconectat de la toate nimicniciile cotidianului!

*

SFARSIT

The post DE PRIN DELTĂ ADUNATE – ȘI-A DAT DOMNUL ȘTIUCĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

O SĂ RUP EU JOARDA DE TINE!

Se știe că, de regulă, atunci când omul dă de bine nu se mulțumește cu ceea ce are, ci vrea să aibă tot mai mult. Așa este, bineînțeles, și cu pescarii.

Chiar dacă aflaserăm locuri bune, cu potențial piscicol însemnat, noi nu am dorit a continua tot pe acolo pescuitul, astfel că în următoarea zi am purces a cerceta alte zone ale deltei, pe unde nu mai fuseserăm până atunci la pescuit niciunul dintre noi, pentru a căuta știucile cele mărețe pe care încă nu le prinseserăm în expediția noastră deltaică, dar la care visam desigur toți trei.

Balta pe care o alesesem atunci a fi ținta călătoriei noastre ne-a întâmpinat mai întâi cu un canal care se înfunda brusc în niște plauri, făcându-ne a ocoli pe un alt canal pentru a putea pătrunde în cele din urmă în ea, iar apoi cu niște ape stricate și sulfuroase, pline de spume urâte, chiar în gura de vărsare a canalului respectiv. Dar cu cât am înaintat mai mult spre sud-est, pe lângă perdeaua groasă a stufului, am început a afla o apă din ce în ce mai curată și mai limpede, chiar dacă se prezenta lumii sub o nuanță ușor negrie. „- Este de la o buruiană anume pe care o ține balta aceea‟; ne-a informat seara gazda noastră atunci când am chestionat-o asupra aspectului culorii apei aceleia, neagră, dar totuși deosebit de limpede.

Prinzând noi curajul de care aveam nevoie pentru a pescui în apa care se tocmea parcă văzând cu ochii cu cât pătrundeam mai adânc în incintă, am început a prinde și oarece știuci, dar tot din clasa inferioară știucilor corpolente și bine crescute.

Pixuri, stilouri, mârlițe. Acestea erau cadourile pe care le primeam în mod aproape constant de la balta aceea, doar G.P prinzând la un moment dat un exemplar ce s-ar fi putut numi pe drept cuvânt știucă, iar acest lucru ne-a determinat în cele din urmă să părăsim locul, pe la ora amiezii, pornind spre o altă baltă care era tot încă nedublata de niciunul dintre noi trei.

Apa care pătrundea în balta respectivă era deosebit de tulbure, dar în zare, spre malul din nord al lacului, se zărea, sclipind sub bătaia soarelui, azurul dătător de speranțe al apelor limpezi.

Am purces acolo imediat, dar nu am găsit nicio știucă, oricât de mică sau de mare ar fi fost ea. Doar multă buruiană Chiar foarte multă.

După vreo două ceasuri de cazne în van, am ieși de acolo.

Apele erau în creștere, iar canalele începuseră a prinde curenți din ce în ce mai puternici. Acest lucru, cel puțin în teorie, ar fi trebuit să fie foarte bun pentru pescuitul percidelor, adică al bibanilor și al șalăilor.

Am abordat, pe rând, mai multe intersecții de canale, dar rezultatele au fost mai mult decât îndoielnice. Doar vreo doi minioni bibani și o cioată solidă. Atât bibanii, cât și cioata, s-au dedat la gumele mele. Dacă vărgații s-au deranjat, de nevoie, să iasă din apă pentru a mă saluta, cioata însă s-a dovedit a fi foarte încăpățânată, deoarece nici măcar atunci când a fost extrem suduită și nervos zgâlțâită de către subsemnatul nu a dorit a se urni din locul său. Ba, mai mult, și-a luat ca amintire și vârful lasetei mele, cel care a cedat la un moment dat de la atâtea smunciri la care îl supuneam, emițând un pocnet strident, pocnet ce mi-a sfredelit o bună bucată de vreme urechile. Știu că atunci a fost a fost exclusiv vina mea, dar am preferat totuși să vă prezint dumneavoastră situația ca și cum ar fi fost vina cioatei. Un lucru perfect omenesc aș zice, acela de a da vina mereu pe alții și de a nu ne asuma responsabilitatea pentru nimic dacă se întâmplă ceva rău, nu-i așa? Dar cred că nici nu mai trebuie să vă întreb. Știm cu toții cum stă treaba.

Cum stătea atunci treaba în portul din zonă am vrut să verificăm noi mai apoi, port în care, cu alte ocazii, chiar prinseserăm foarte mulți pești, bibani în special, dar și numeroase știuci tinere.

Numai că acum, iată că o singură surată colțată a dorit să ni se prezinte dintre apele limpezi ale ”bazinului‟, așa cum numesc oamenii locului acel mic port dunărean.

Abia în ultima intersecție de canale pe care am probat-o în seara acelei zile am dat cu adevărat de niște bibani care nu țineau niciun fel de regim alimentar, printre care s-au amestecat și câteva roșioare destul de corpolente, și care ne-au delectat cu atacurile lor nervoase, făcându-mă pe mine cel puțin să mai uit de neîmplinirile pescărești și de pierderile materiale de peste zi.

Mâine vom schimba foaia și vom merge din nou pe locurile din ajun. Hotărârea fusese deja luată în totală unanimitate.

” – Să te văd acum, cioată urâtă, cui o să îi mai rupi tu lanseta! Mie în niciun caz. Ha! Ha! Ha!‟

Apropos, să știți că propoziția de mai sus s-a vrut a fi un fel haz de necaz, așa că vă rog să o tratați ca atare! Mulțumesc!

VA URMA

The post DE PRIN DELTĂ ADUNATE – O SĂ RUP EU JOARDA DE TINE! appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

GURĂ CASCĂ

Noaptea era încă stăpâna de necontestat a lumii la acele ceasuri, dar urletele șacalilor mă treziseră din somn.

Stăteam pe pat și le ascultam văicărelile coborâte parcă din Hades, chinuindu-mă să adorm din nou, dar se părea că somnul din mine plecase de tot, pierzându-și urma peste ape și stufuri.

          Și uite așa, încetul cu încetul, timpul a trecut, șacalii și-au încheiat și ei în cele din urmă lugubrele lor concertele, dar nu fără o sumedenie de bisuri care de care mai dezacordate, cocoșii s-au apucat meticuloși a-și trâmbița zorii, iar eu nu am mai reușit să adorm nici măcar o secundă.

Urma o lungă zi de pescuit, după cum tot lungă avea să fie și călătoria noastră cu barca spre lacul pe care-l vizam.

Nici nu a apucat bine dumnealui Soarele să-și ridice musteața din spuma umedului deltei că noi deja goneam, la bordul ambarcațiunii noastre, către locul mult visat, loc al cărui nume ni-l șoptiseră plini de amabilitate unii cunoscuți de-ai noștri, cunoscuți care ne asiguraseră totodată că zona respectivă era doldora de știuci flămânde și de bibani mai mult decât babani.

Și iată că atunci când printre vârfurile încă verzi ale stufurilor începea a se iți boțul portocaliu al astrului zilei, noi ne aflam deja la destinația aleasă.

          În general, atunci când primești un pont despre un loc anume, mai ales în Delta Dunării, mergi plin de încredere acolo, cu visarea și cu speranța la cote maxime, hotărât a face prăpăd printre prădătorii locului acela. Numai că, odată ajuns pe balta respectivă, cam stai și te uiți nedumerit tot roată, la cât de mare e locul, și te întrebi de unde ar fi cel mai nimerit să începi pentru a avea noroc cât mai repede, fără a bate prea mult apa în gol cu lanseta. Așa și noi. Am oprit barca și am pornit a privi în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, abia reușind a vedea depărtatele margini ale lacului. Numai că noi nu ne uitam roată pentru a ne alege un loc din care să începem, ci căutam exact locul de unde trebuia să pornim pescuitul, mai exact căutam acele indicii concrete pe care ni le transmiseseră amicii noștri atunci când ne-au descris locația cea mai bună pentru undit din întreaga acea baltă.

          Și așa cum se întâmplă de multe ori atunci când informațiile sunt transmise prin telefon, nu am găsit reperele pe care le căutam și deoarece dorința de a pescui era net superioară răbdării de a căuta mai departe, am ancorat barca și ne-am dedat desfătărilor halieutice. Desfătări, vorba vine, căci apa era de-o nuanță care amintea cu mare ardoare de celebrul nămol de la Techirghiol și care numai la pescuit nu te îmbia, chiar și nălucilor fiindu-le probabil frică să nu se rătăcească prin tulbureala aceia.

          Și totuși…, și totuși iată că la un moment dat, cam după vreo cincisprezece – douăzeci de minute de pescuit în van, am simțit în lansetă un zvâcnet. Doar atât, un zvâcnet. Dar a fost suficient pentru a-mi face inima să galopeze nebună și în mine speranța să renască subit. După vreo alte trei, patru lanseuri a venit și primul pește. Un biban foarte voinic, dar care prezenta o culoare ternă, ștearsă, cenușie, urâtă chiar, împrumutată probabil de la culoarea apei de acolo.

L-au urmat apoi și alți frați de-ai săi, unii mai mici, alții la fel de mari ca și el, dar nici urmă de știuci, iar cum amicii mei nu reușiseră să dea nici măcar de bibani, am ales a ne muta locul mult mai spre sud față de unde eram atunci.

Și uite așa, navigând încet în direcția aleasă, după un cot mare de stuf am deslușit în cele din urmă și semnele pe care le căutaserăm zadarnic dimineață.

Eram deci pe zona cea bună. Și apa în acea parte a bălții avea o cu totul altă culoare, bătând bine acum înspre turcoaz.

„Printre taliane!‟ sunase îndemnul primit de la amicii noștri și, ca atare, printre taliane am început a pescui.

Pot să zic că bibanii de acolo parcă doar asta așteptaseră, nălucile mele, căci imediat au început a face mare harțag între dânșii, care din ei să le apuce cel mai repede și mai hotărât.

Era mult prea frumos atunci totul pentru a întrerupe distracția cu bibanii, chiar dacă amicii mei începuseră a găbui oarece știuci. Numai că, așa cum este de cele mai multe ori și în viață, ceea ce-i frumos nu ține mult, iar bibanii mei au început a fi din ce în ce mai trândavi, oprindu-și în cele din urmă de tot activitatea de hrănire. Or fi trecut probabil la siestă, ori cine știe la ce altceva anume.

Forțat de împrejurări, am început și eu a da după colțate, reușind a amăgi vreo câteva, dar numai din cele imberbe. Nici cele ale colegilor mei din barcă nu excelau ca mărime. Ne-am tot plimbat noi, pescuind în zig-zag printre multele taliane de acolo, dar știucile cele calificate cu adevărat în etapa superioară a vieții față de cea de mârliță nu am găsit.

Spre amiază am tras barca la umbră, sub niște sălcii din gura unui canal, și am prânzit și noi creștinește, înfruptându-ne cu multă poftă din sendvișurile pregătite de acasă. Apoi am trecut la cafele, țigări și la schimburi de impresii. Unde să mergem, unde să mai dăm, că parcă ne cam plictisiserăm toți de știuculițele acelea mai mult decât feciorelnice.

Unul dintre amici, M.M., s-a dovedit a fi cel mai practic dintre noi, căci a pus mâna pe lansetă și a spus: „- Hai să începem chiar de aici!”

După vreo trei ceasuri tot acolo eram. Nimeriserăm se pare pe un cuib nesecat de bibani mai mult decât nervoși, așa că nu ne-am îndurat a-l părăsi prea devreme.

Totuși, atunci când am început a simți că umbrele prind a se lungi tot mai tare, am plecat la gura unui alt canal pe care îl zăriserăm încă de dimineață.

Acolo am aflat alt zaiafet bibănesc. Mai târziu ne-am dus puțin și în celălalt capăt al acelui foarte scurt canal. Pesemne că acolo se ținea vreun congres ceva al bibanilor, căci erau toți numai din cei cu greutate. După care am probat și o margine de stuf, puțin după buza canalului. Altă strânsură de răpitori vărgați.

Vă întrebați probabil de ne-am tot mutat, ici și colo, dacă bibanii și-au căscat gura mare în fața noastră cu regularitate. Vă spun eu de ce, căci nu este niciun secret. Am făcut asta deoarece ne aflam abia în prima zi a excursiei noastre în Delta Dunării din anul acesta și am vrut să verificăm cât mai multe locuri pentru a ne putea face niște planuri cât mai exacte pentru zilele viitoare.

Nu i-am numărat pe bibanii care m-au vizitat în ziua aceea în barcă, dar cred că numărul lor a depășit bine o sută cincizeci de bucăți, dintre care minim o sută au fost din cei ce mi-au îndoit cu mare barbarie lanseta.

Dacă știucile au fost doar mici atunci, bibanii însă au fost cu adevărat grozavi, și astfel de pescuieli nu se uită ușor.

VA URMA

The post DE PRIN DELTĂ ADUNATE – GURĂ CASCĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pentru Alin! In memoriam!

COȘMARUL

Atins fiind în suflet de dorul unei lecturi ceva mai serioase despre frumosul naturii, m-am apucat zilele trecute să recitesc „Pe drumuri de munte‟, această minunată și odihnitoare inimii, pentru aceia dintre oamenii care mai au așa ceva, căci mulți și-au pierdut-o pe drumul banilor și al chiverniselii, dar și fascinantă pentru minte – asta, mintea adică, poate însă lipsi în unele cazuri încă din născare – creație literară a lui Calistrat Hogaș, cel căruia i s-a spus atât de frumos, fiind numit pe bună dreptate: Scriitorul „singurătății munților‟ . 

Și sorbind eu din ochi minunatele slovele acelea, și bucurându-mă în toată ființa mea de frumosul care scobora dintr-însele, cuprins fiind de tot felul de fiori de emoții și de intense trăiri și stări sufletești, mi-am readus aminte dintr-o dată de munții cei vechi din viața mea, fiind năpădit de o ploaie caldă și nostalgică de amintiri. De amintiri vechi, trecute deodată cu mine prin ani, amintiri încă din timpul începuturilor mele lumești, din anii uceniciei mele prin viață și pescuit. Iar apoi m-au asaltat și niște aleanuri cumplite, arzătoare ca para de foc, pricinuite de durerile pe care le lasă în urma lui cea rece șarpele lunecos al timpului, cel care doar se duce, coborând întruna, necontenit și neobosit, dinspre geneză și taman până în clipa cea  de pe urmă a lumii, și a dorinței deșarte de a fi iarăși copilul cel care am fost eu cândva, în vremea aceea pe când codrul, muntele, cetina, brusturii și păstrăvii, pe când cinteza, bureții, ferigile, fragii și înspumările cascadelor mi-erau tovarăși dragi și de nădejde, încă de dimineața devreme și până la scăpătatul soarelui dincolo de steiuri de cremene ori vârfuri de brazi, din acele zile care au fost aievea cândva, dar care au rămas și acuma vii în aducerea mea aminte.

Atunci, copleșit de atâtea și atâtea puternice sentimente și amintiri, am lăsat cartea din mână și am închis pentru o vreme ochii.

Cum am putut să greșesc și să cred că toate-s trecute, când iată c-aievea din nou e totul acum? Oi fi avut eu vreun coșmar, cum c-am crescut….? Probabil să fie așa.

VISUL

Cantonul silvic e vechi, dar e falnic. Stă-n pinten de deal cocoțat, având deoparte a lui prăvăliș bun pentru sanie iarna, iar în partea cealaltă pădure bogată ce suie la început pe lângă un colnic, iar apoi se pierde abrupt, drept în sus, către țancuri și cer.

          Prin draperiile grele, care astupă geamurile cele înalte ale cantonului, începe să se simtă zbaterea zilei de vară care se zămislește, încetul cu încetul, din noapte.

          Chiar dacă sunt un copil, m-am deșteptat din somn de ceva vreme, dar stau liniștit pe pat și aștept. Aștept să se facă ziua cu totul, aștept să pornesc iar pe cărări.

          Timid, încep a privi către mine, cu ochii lor morți și sticloși, mai întâi uliul cel cu aripile desfăcute ce-și duce mai departe zborurile lui închipuite agățat de peretele de lângă pat, apoi și ulieșul cel cu aripile strânse, de pe peretele mai depărtat, iar în cele din urmă și buhele celea două care străjuiesc, mereu tăcute, lângă ferești.

          De lângă celălalt pat din odaie se distinge tot mai bine suriul pieii de lup ce-i așternută acolo. În împletitura aceea confuză de noapte și zi care domnește încă din plin prin încăpere, pare că lupul nu-i mort și că doarme. De multe ori l-am visat eu pe lup că era viu cu adevărat și tot de multe ori din cauza lui în somn am țipat. Dar asta se întâmplă doar noaptea. Ziua nu-i merge dumnealui să se pună cu mine deoarece, câteodată, mă urc călare pe el și-l trag de urechi și de coadă. – Na, lupane, mai mârâi tu la mine acuma? Iar lupanul meu tace mâlc, nu-mi răspunde, că-i prea speriat ca s-o facă, și-n acele momente zâmbesc triumfal. Ce puternic sunt eu atuncea când e ziua afară…! Nu-i așa? Ai grijă, lupane!

          Cu mare mândrie în glas am început apoi să-l strig pe Alin, vărul meu, nepotul pădurarului de acolo, de la canton, atunci când, după ce am mâncat amândoi în fugă micul dejun, cu bețele de alun în mâini ne-am prezentat în grabă pe malul gârlei și am început a undi, iar eu am simțit deodată cum aspru se zbate o pistruiată năhoadă la capăt de fir:

• Aline! Aline, am prins unul mare!

Sau atunci când, toamna fiind, ne pierdeam amândoi urma în codru, după bureți, și nimeream în fața mea cioate îmbrăcate de sus până jos de popinci, ori rotocoale jilave de râșcovi roșcați, de pe lângă tineret de brădișuri.

• Aline! Am găsit bureții, Aline!

Ori atunci când aflam câte o poiană înțesată de fragi, ori dam peste rugii doldora cu mure coaptă și dulce, mure care ne păta, cu mult gust aș zice, haine și mâini deopotrivă, sau atunci când dibuiam unele sălbatice și mult prea aromate zmeurișuri.

• Aline! Aline, vino aici!

De câte ori, umăr lângă umăr, n-am împietrit amândoi pe cărări, atunci când auzeam pufnire de cerb și, fiind pe jumătate speriați și pe jumătate fascinați, priveam către craiul acela al muntelui cum trece și se duce în lumile lui, atent cătând însă cu ochii la noi.

Iarna, o luam în sus pe șuvoaiele ațipite de geruri, cățărându-ne cât puteam noi pe ele mai mult. Apoi zburam cu săniile prin văioage, ori ne dădeam pe gheața pârâului mare, lunecând și râzând, zburdând parcă pe deasupra păstrăvilor aflați dedesubt.

REALITATEA

          Aceia toți au fost niște ani mândri, ani în care chiar am simțit că trăiesc cu adevărat.

          Minune era și în viața mea deoarece, treptat-treptat, atunci abia o descopeream, dar și în natura toată de acolo, din munți, și nu numai.

          Oamenii din vremea aceea nu începuseră încă să o civilizeze, așa ca acuma. Atunci lumea încă o respecta pe EA, pe NATURĂ.

          Îmi mai vine și acum uneori să-l strig pe Alin:

• Aline, Aline…!

Însă, vorba cântecului aceluia vechi, acum Alin „…nu m-aude / Nici pământul nu-mi răspunde…‟ Nu mă aude pentru că după ce și-a pus pe umeri bocceluța cu cei treizeci și ceva de ani pe care a reușit el să-i adune pe pământul acesta trist, dezamăgit de sluțenia lumii de-acum, Alin a pornit pe cărările codrului cel frumos de odinioară, uitând a se mai întoarce vreodată acasă, rătăcind și astăzi pe acele coclauri de basm pe unde am hoinărit amândoi împreună cândva, în vremea cea veche, de când eram noi copii.

Un timp am stat apoi și-am plâns în suflet după toate acelea, după ani și prieten, după natură și păstrăvi, după toată magia din amintiri, iar codrii cei uitați de brad au pornit și ei a plânge atuncea prin mine, cu lacrimile lor grele de rășini parfumate divin.

După care am luat iar cartea lui Hogaș în mână și în ea am citit:

„…Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori?… ‟

Chiar…, cine? Oare al cui suflet?

Mai avem noi, așadar, nevoie de toată realitatea aceasta murdară, slută și crudă a lumii de azi? De realitatea aceasta care doar lacrimi răstoarnă atunci când ucide frumosul și dărâmă un rai?

Dar de data asta vă las pe voi să răspundeți, căci pentru mine răspunsul e clar!

„Timpul petrecut în natură ne conduce spre noi înșine.‟  – Shikoba

The post LACRIMI DE RĂȘINĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

“Există un singur lucru mai important decât timpul nostru și anume cu cine petrecem acest timp.”.

Leo Christopher

*

Se revărsa în verdea pădure soarele mândru suit pe albastrul colnic al bolții senine, se strecurau în lung, ca niște lăncii, printre cetini și crengi, razele-i calde pornite a mângâia bureții pitiți printre frunzele căzute-n pământ, iar apa-n cristal se ducea către vale cântând înspumat pe sub ferigi și brusturi. Fragi aromatici pluteau în miasme, amețind firea în poienile pe care păsări divine de tril le umpleau.

Prin umbrele grele încă dăinuia timidă răcoarea care-a rășină de brad amintea, a mucede frunze, a ciuperci și-a reavăn pământ.

Poteca se desfăcea șerpuit pe alocuri, apoi din nou doar una era. Primul dintre toți pe cărarea aceea pășeam eu, iar tata și unchiul Ștefan veneau încet după mine, vorbind între dânșii.  

• Acolo, pe sub brazii aceia tineri, se fac înspre toamnă râșcovii mulți. E un fir de apă acolo ce curge prin mușchi și ierburi împrăștiat și care umezeală le ține lor îndeajuns. îl auzeam zicându-i tatei pe unchiul Ștefan, pădurarul din zona aceea de lume, în timp ce mergeam ca vrăjit de minunile naturii din munți.
• Și acolo sus, vezi? Da, acolo! Acolo unde îți arăt eu cu mâna! Departe, sub steiul acela stingher! Acolo e o poiană rotată în care cerbii toamna se bat între dânșii, certați pentru ciute.

          Apoi, o vreme, a vorbit doar pădurea, dar n-a durat mult

• Știi blana lupului care doarme acum lângă patul meu din canton? Da? Ei bine, află mătăluță că în vremea pe când dumneaei încă se mai preumbla mârâind prin păduri de sub buturuga cea veche, de colo, la mine s-a repezit. Noroc c-am avut pușca!

          Apoi iar au cântat doar îngerii codrilor prin lume un timp, până atunci când unchiul a prins din nou a grăi:.

• Dumitre, – așa îi spunea unchiul tatălui meu – să știi că atunci când m-am mutat aici cu serviciul, acum vreo douăzeci și ceva de ani, munții ăștia erau mult mai mici. În vremurile acelea îi urcam în galop, acuma văd că și-au înălțat crestele mai semeț către cer, iar cărările și le-au făcut tot mai abrupte, de gâfâi bine atunci când le iau la picior. Dar, de…, știi și tu cum stă treaba, asta ni-i soarta!

          A mai continuat apoi o vreme să-i arate tatei locuri diverse și să îi spună despre acele locuri povești: acolo așa, dincolo așa, …. și tot așa, până ce l-am auzit, într-un sfârșit, spunând:

• Acolo e locul cel mai bun pentru păstrăvi. În plisa aceea, de după cotul cel mare al apei. Acolo o să dați peste ei.

          Și-am dat, și nu doar peste unul sau doi.

          Și peste unchiul Ștefan am mai dat pe acolo încă mulți ani înainte de-atunci când la Brodina, la el și la păstrăvi, în vizite-am fost. Mereu l-am găsit vesel, mereu fluierând pe cărările codrului său verde, la fel cum verzi îi erau și hainele lui toate, chiar și pălăria cea cu trei pene de cocoș de munte împodobită și de sub care răzbătea răzleț păru-i cel alb.

        La ceasul de acum însă-i plecat spre alți codri, albaștri, din ceruri, iar trupul lui vechi și trudit hodina și-o cată în țintirim sub o cruce.

        Căci de…, știți și voi cum stă treaba, asta ni-i soarta!

*

          Râul cel drag al Siretului l-am descoperit, dimpreună cu tata, în vremea pe când aveam vreo cincisprezece ani. De atunci însă noi l-am tot cercetat, străbătut și pescuit împreună de multe și de nenumărate ori, călcându-i malurile chiar de la gura intrării sale în țară și, trecând prin inima barajelor, până dincolo de marginea sa suceveană. Îmi amintesc de faptul că-n apele sale-am văzut pentru prima oară în viața noastră lebede în sălbăticie și cuprinși de uimire-am rămas amândoi admirând minunile-acelea.

          De cele mai multe ori plecam în zorii zilei cu trenul, apoi luam drumul apei la picior, iar seara tot așa ne întorceam acasă. Și nu era deloc oboseală, și nu era nici un deranj. Era doar încântare și multă voie bună.

Este clar că pe atunci erau alte vremuri, niște vremuri mult mai frumoase, niște vremuri mai liniștite și mult, mult mai fericite. Erau niște vremuri încărcate parcă mereu de emoții și încântare. Și chiar timpul însuși altfel atuncea trecea. Era mult mai molcom, fiind parcă mai îngăduitor și mai răbdător cu noi și cu firea întreagă, era îndeajuns pentru toate.

Acum nu se mai aude pe lângă apa Siretului nici măcar ecoul vreunui țignal rătăcit de tren căci pe calea ferată cresc de mult timp buruieni, acum râul nu se mai repede în bulboane verzi și-n vaduri lungi de piatră, așa ca pe-atunci, căci omul, printr-o total greșită și doar teoretică evoluție, a găsit că-i mai bine ca el să câștige bani și natura întreagă să moară. Nimic alta nu mai contează în ziua de azi decât umplerea buzunarelor și propriul profit. La nesfârșit, dacă s-ar putea. Așa că acum natura aproape toată sub cruce și ea a ajuns.

Carlo Rovelli spunea că: “Natura e casa noastră, iar în natură suntem acasă”. Analizând distrugerile uriașe, ireparabile poate, ale naturii din ziua de azi, ce altceva am ajuns acum să fim cu toții dacă nu niște biete ființe fără casă, fără un adăpost sigur care să ne apere împotriva intemperiilor și a urgiilor vremii. Ce altceva am ajuns să fim dacă nu niște nerecunoscători, niște hahalere, dacă vreți, care, cu bună știință, doar am luat și am furat din natură, natură pe care am sluțit-o și am distrus-o în chinuri groaznice prin acțiunile noastre lipsite de sens. Ce altceva am ajuns să fim dacă nu niște ucigași fără scrupule, fără simțăminte, fără judecată?

 Adio omenie! Adio natură! Adio omenire!

“Ingrato homine terra pejus nihil creat” – Pământul n-a văzut ceva mai rău ca omul nerecunoscător – spuneau, având mare dreptate, latinii.

          Însă să trecem peste toată negura și tristețea lumii de-acum și să revenim cu drag la frumosul din amintiri, la minunățiile de atunci din lunca Siretului.

          Eram încă la vârsta crudă a liceanului în acele vremuri și undeam, alături de tata, nu departe de zona de frontieră, iar apa Siretului curgea cu înspumări vremelnice în vâltori și cu ușoară repezeală pe vadurile lungi de pietriș, fiind curată ca lacrima de prunc și lucind ca o vie oglindă sub bătaia razelor de soare.

          În spatele nostru malul era înalt, foarte înalt, și era găurit din plin de cuiburile lăstunilor care își trăiau tainul lor de viață în acea parte a lumii. În răstimpuri numai de ei știute, regimentele lăstunilor dădeau năvală din cuiburi spre cetele de gâze care se hârjoneau pe deasupra apelor, făcând prăpăd printre acestea, apoi se retrăgeau iar la umbră sau, câteodată, mai rămâneau pentru a se răcori în vecinătatea undelor, zburând razant pe deasupra lor, uneori ostoindu-și setea prin atingeri ușoare, cu ciocurile, ale peliculei.

          Fiind absorbit până peste poate de activitatea halieutică pe care o desfășuram în acele momente nu am observat ce se petrecea pe malul opus, dar m-a făcut atent tata.

          O nevăstuică, flămândă și dornică de vărsare de sânge, sta pitulată printre pietrele malului, ca o mâță din acelea care abia așteptă un moment de neatenție din partea șoarecelui cu care dumneaei se răfuiește pentru a se repezi asupra lui, urmărea cu maximă concentrare lăstunii care își învârteau zborurile pe deasupra apei și a prundului. Probabil numărul mare al păsărilor acelora, precum și zborul lor neuniform o derutau mult pe respectiva mică prădătoare, căci destul de adesea ea se repezea în atac, dar atacurile sale erau tot în gol. Abia după un lung timp de pândă și după nenumărate încercări ratate, o mult prea neatentă pasăre și-a frânt brutal zborul între ghearele și colții ascuțiți ai ucigașei aceleia. Răbdarea și perseverența au dat, așadar, într-un final roade.

          Dar lumea a mers netulburată mai departe. Chiar și fără acel lăstun, chiar și fără puzderia de gâze cu care păsările atunci se hrăneau. Și tot așa va merge, fără urmă de tulburare, și după ce și noi ne vom frânge zborul nostru prin viață.

          Timpul și lumea nu se opresc în loc pentru nimeni, niciodată, din păcate, nici măcar pentru natura cea care, agonizând, abia mai răsuflă în ziua de azi.

“Sic transit gloria mundi!” – Așa trece gloria lumii!

Iar noi, cu toții, ne trecem odată cu ea.

*

Continuându-mi coborârea începută atât pe firul vieții, din anii prunciei și până spre adolescență, dar și pe cel al apelor, pornind tocmai din cremenea muntelui, poposind apoi câteva clipe și la “cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale” (vers din poezia “Malul Siretului” de Vasile Alecsandri), iată-mă ajuns cu amintirile mele și mai departe, și mai la vale, pe mal de țară, pe mal de Prut.

“Prutule, coboară-ți malul, ca să treacă Mareșalul!” cântă atât de frumos doamna muzicii folk românești, Maria Gheorghiu, dar eu aș spune așa: “Prutule, coboară-ți malul, ca să vină iar pescarul!” sau, mai corect spus, pescarii.

După plecarea tatei în lumea de dincolo, eu încă străbat și acum luncile, prundurile și malurile Prutului, dar tata, atât timp cât a viețuit, nu a fost niciodată la Prut fără mine.

Împreună am poposit pentru prima dată pe malurile sale în vremea pe când eram eu student și apoi, mulți ani, tot împreună i-am undit albia, începând chiar de sus, din locul unde apele lui sărută pentru prima dată malul strămoșesc și tocmai până hăt la vale, spre meleagurile Iașului.

Împreună am admirat mândrele răsărituri ale soarelui dintre undele tremurate ale Prutului și tot împreună ne-am prosternat în fața măreției aparte a bolții cerești din nopțile senine și înalte petrecute de noi lângă hotarul cel veșnic curgător al țării.

Nenumărate au fost ieșirile noastre la Prut, după cum tot nenumărați au fost și peștii pe care am reușit să îi pescuim din apele sale.

Acolo am prins noi pentru prima dată șalăi și plătici, pești pe care nu îi găseam viețuind prin apele megieșe nou.

De-a lungul anilor, pe malurile sale, i-am simțit împreună și sărutul fierbinte al soarelui, i-am ascultat și cântecul uneori aspru al vântului, i-am întinat uneori chiar sclipirea matinală a brumelor de toamnă sau i-am ascultat plânsetul jeluitor al ploilor sale. De multe ori i-am admirat amândoi oglinda perfect netedă a apei, dar adeseori i-am ascultat și frământarea supărată a valurilor. Pot spune, așadar, că noi mereu am râs sau am plâns dimpreună cu Prutul, rezonând într-un fel unic, aparte, cu dânsul, cu bucuriile și cu necazurile sale.

Acum, ori de câte ori merg să mă reîntâlnesc cu Prut nostru drag, chiar dacă fizic tata nu îmi mai este alături, știu sigur că de acolo de sus, unde este el acum, se bucură alături de mine de măreția și de binecuvântarea pe care mi le oferă de fiecare dată bătrânul străjer al patriei noastre dragi.

*

Cinstește-ți, omule, părinții,

Și cât trăiesc să-i prețuiești,

Apoi alătură-i cu sfinții

Și-n rugăciuni să-i pomenești!

 Căci fără ei și-a lor trăire,

Și nu sunt vorbe spuse-n vânt,

Făr´ a părinților iubire,

Noi n-am fi umbre pe pământ.

*

Părintelui meu,

Dimitrie,

Întru eternă închinăciune!

The post CU TATA – ultima parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

“Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă și nevinovată și drept vorbind, acesta-i adevărul”.

Ion Creangă

*

Așa a vrut Domnul să se întâmple, să fiu cel mai mic din familia mea. Am două surori mai mari decât mine, dar care atunci pe când începeam a pricepe și eu lumea mai bine studiau deja la școli mai departe, așa că mai mult singur cu-ai mei am crescut, mai puțin în vacanțe. Atunci eram toți.

          Părinții, profesori fiind, mă țineau din scurt înspre învățătură, dar prea greu nu le-a fost căci, înclin eu să cred, eram un elev destul de conștiincios, iar, așa după cum am amintit încă de la începutul acestor rânduri dedicate memoriei tatălui meu, acasă îmi îndeplineam întotdeauna cu seriozitate treburile care mi se atribuiau.

          Toate acele lucruri, coroborate, i-au determinat, fără doar și poate, pe ai mei părinți – Dumnezeu să vă odihnească, Tată și Mamă! – a-mi da libertatea deplină de a face ceea ce voiam în timpul meu liber. Ori ce alta puteam eu face atunci dacă nu să-mi petrec timpul acela în prund, însoțindu-l, așa după cum am mai spus, adesea pe tata.

          Asta atunci când vremea de afară ne lăsa a face acest lucru, mai mult vara adică. Iarna dădeam cu parafină tălpicii saniei și pe derdelușuri zburam, cu obrajii rumeni de frig, cu încălțările pline de omăt, cu veselie nemărginită în suflet.

          Au fost ani frumoși, ani în care am stat mai mult pe afară, petrecând minunate momente atunci.

          Tot în acele vremuri m-am și îmbogățit peste noapte.

          Era iarnă, prundul dormea sub cojocul de nea, așteptându-ne a reveni pe malurile sale cu drag mai spre vară, tata era plecat la Iași, urmând a se întoarce acasă în noaptea aceea, iar eu ostenisem pe sanie ore întregi, așa că somnul mi-a fost dulce, dar greu.

          Dimineața m-am trezit pentru a merge la școală, dar pe pat, lângă mine, comoara-m găsit.

          Legate între ele cu o sforicică de mătase roșie, cele două tronsoane ale lansetei din bambus mă priveau șugubăț. Credeam că visez. Dar nu, aievea era. Alături de ele am zărit o cutie. Un gând prin minte rapid mi-a trecut intuind ce putea într-însa să fie. Mi-au tremurat mâinile în timp ce-o desfăceam, mi-a tremurat sufletul în timp ce la mulinetă cu drag mă uitam, mi-au tremurat lacrimile-n ochi în timp ce pe tata cu drag pe obraji l-am pupat, mulțumindu-i nespus pentru toate.

          Da, devenisem bogat.

          Cel mai bogat dintre toți ai lumii pescari.

          Ce visuri frumoase de-atunci am avut, iar lanseta și mulineta alături de mine, pe pat, au dormit toată iarna aceea. Ce planuri mărețe în gând am clădit, pescuind în visare peștii celebri din mijloc de ape, acolo unde puteam și eu, de-atunci înainte, în sfârșit pescui. Bățul de alun mă slujise destul, făcându-și pe deplin datoria, dar venise timpul schimbării.

          Însemna că deja crescusem și-n ochii tatei puțin.

          Însemna, așadar, că eram pe drumul cel bun.

Drum de pescar.

*

Și de-acum, dacă tot aveam lansetă și mulinetă, puteam undi spre locuri mai depărtate ale apei, nu doar pe lângă maluri, și tocmai într-un astfel de loc, depărtat de mal, am nimerit într-o seară o cioată ascunsă sub ape, cioată din care cârligul meu, hulpav, a prins a mușca de îndată. Și pare-se că se prinsese temeinic de tot cârligul în cioata aceea, căci toate forțările mele de-al scoate de-acolo erau fără folos.

• Stai că mă bag eu să-l desfac, nu rupe! mi-a zis atunci tata, văzând încurcătura în care eu mă aflam.

            Și cum căuta cu mâna prin apă, la cioată, dorind a găsi cârligul și-al scoate din ea, numai ce-l văd că, deodată, cu mare repezeală pe mal aruncă ceva. Curios fiind, m-am dus să văd ce găsise. Era ceva ce nu mai văzusem până atunci în scurta mea viață, ceva ce semăna izbitor de bine cu un șarpe, dar care aducea oarecum și a pește.

• E un chișcar, mi-a zis tata, care între timp ieșise și el din apă, după ce-mi desfăcuse cârligul. Este un pește foarte deosebit și oarecum rar. De asta l-am scos, să îl vezi și tu cum arată, apoi îi dăm drumul.

          Am privit curios o vreme la peștele cel lung și ciudat, maroniu pe spate, gălbiu pe burtă, cu trupul stropit cu pete negre și mici, tivit cu dungi întunecate în lung, mirat că o așa de bizară arătare trăiește în apa din prundul meu drag.

• Este un pește extrem de rezistent și care moare foarte greu, chiar de e scos din apă, pentru că el poate să răsufle și aer. Pe cât e el de neobișnuit la înfățișare, pe atât de neobișnuit e și la apucături. a mai spus tata, după care a așezat chișcarul cu grijă în marginea apei și i-a dat drumul.

          Am mai zărit uneori de atunci, cu totul ocazional însă, chișcari printre unde, mai ales la ceasurile de schimbare a vremii, atunci când începeau ei a se frământa și a se ridica spre suprafața apei, ca să ia are, dar tot în anii vechi, de demult, ai vieții mele, pentru că mai apoi chișcarii au dispărut cu totul din zona noastră și nu știu sigur de ce.

          Acela a fost, așadar, primul chișcar pe care l-am văzut eu vreodată și este și ultimul pe care am avut ocazia de a-l vedea atât de aproape până acum.

Iar cine altul ar fi putut să mi-l arate, dacă nu tata?

*

Avea deja vreo câțiva ani vechime lanseta de bambus, iar umbra-mi prin lume se lungise și ea, deodată cu mine, dar crud eram totuși tare atunci când s-a petrecut întâmplarea aceea.

Era tot spre seară, așa cum aveam noi obiceiul a ieși la undit, iar vara era-n pârg, cu căldură plăcută, și prundul de-atunci avea apele calde și plise-n belșug.

Vântul murise aproape de tot, rătăcit undeva în neant, iar din arinii din lunci cucii slăveau iubirea cu foc.

Cu-cu! Cu-cu-cu! Cu!, Cu-cu! Cu-cu-cu! Cu! răsuna cu tărie parcă de peste tot roată.

Soarele ne zâmbea molcom dinspre asfințit direct în fața noastră, poleind lumea cu razele lui lungi și roșcate.

Mergeam alături de tata, pe cărarea șerpuită de pe malul apei, zoriți fiind a ajunge cât mai degrabă la locul de pescuit, iar din fața noastră, cu mers domol, cu glasuri cristaline și cosițe bălaie, două fetișcane veneau de la scăldat, mergând înspre sat. Erau cu câțiva ani buni mai mari decât mine, dar asta nu m-a oprit a le soarbe cu nesaț din priviri, mai ales că erau în costume de baie și doar una dintre ele își legase, parcă în glumă, un prosopel galben la suplu-i mijloc.

Cu ochii pierduți în zgâire și raze de soare, cu mintea fugind pe coclauri nebune, cu pașii zoriți spre undire, numai pietroiul acela nu l-am zărit. L-am simțit însă din plin atunci când de el m-am împiedicat și lungit deodată pe cărarea din prund m-am pomenit.

Înfundat au prins a chicoti bălaiele cosițe, depărtându-se tot mai mult, iar tata a pornit a zâmbi cu subînțeles către mine. Apoi mi-a întins mâna, să mă ridice de jos, și văzând cât de necăjit arătam mi-a zis:

• Stai liniștit, băiete, că ăsta-i de-abia începutul! Așa e dragostea, uneori te orbește. Din soare adesea ajungi să cazi la pământ.

Și câtă dreptate-a avut!

The post CU TATA – a treia parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Nimic nu ne e cu adevărat pierdut atâta timp cât încă ni-l amintim

Lucy Maud Montgomery

Era într-o zi din acelea în care doar macii-și plângeau petalele-n prund, era într-o zi din acelea uscate și coapte de arșițe mărețe căzute crunt pe pământ.

Eram tot cu tata. Eram tot pe prund. Un prund de poveste. O poveste ce-a fost.

Zgârcite umbre de prin tufe cu greu pe-atunci se dezlipeau, amăgind cu răcoare vremelnică malul, iar apa subțire și caldă, mult prea caldă, curgea cu trecătoare verzi înspumări prin bulboane aproape secate, fugind către vale mereu, cu grăbită dorință de a se uni cu râul cel mare, iar apoi, împreună, ca timpul din lume și viața din noi, implacabil să se împlânte în revărsarea din urmă, în marea cea mare, în infinit.

Vadul aproape murise, dezgolind bolovani tot mai mulți, fiind de-un deget sau două cel mai adânc.

Eram cocoțat pe-un pietroi ce ieșise din vad și undeam cu inocentă dorință. Boiștenii veneau cuminți la chemare în capăt de plisă, din șuvoiul cel vechi apărând chiar la marginea cea de pe urmă a adânciturii din apă. Tata stătea, până la genunchi suflecat, în capul vâltorii, cătând și visând cu drag după păstrăvi.

Deodată am auzit cum se zbate-n putere prin vadul acela ceva. Am ridicat zorit ochii din-n plută, cătând a vedea ce se-ntâmplă.

Apa sărea-n sclipire de stropi nu departe. Am cercetat mai cu luare aminte și-atunci l-am văzut. Un uriaș crai al apei ieșit în apa scăzută din vad căta să se ducă în zbateri spre vale, dar bolovanii-l opreau, stându-i întruna în cale, făcându-l să se zbată în van. L-a observat de-ndată și tata. A ieșit cu grăbire la mal și-apoi, într-o fugă, acolo-a venit. Și-a pus undița pe o piatră rotundă, pornind hotărât către păstrăvul prins nemilos în a secetei cruntă capcană. Parcă-l și vedeam cu ochii minții cum îl prinde și-l ia, ispitit de o pradă atât de ușoară și mare. Dar cu mirare-am văzut cum tata, în loc să pună mâna pe el, a început bolovani a muta, eliberându-i drumul spre vale, protector urmărindu-l cum trece, ușor-ușor, și-apoi se pierde înapoi în adâncul apei și-al vieții.

• Să mă cauți la undiță, bătrâne! Abia atunci cu-nverșunare noi ne-om lupta! Acum te du, că ești liber!

Și din ochii albaștri ai tatei mulțumirea în val se scurgea, iar în mine a început a încolți ideea corectă a ceea ce-nseamnă pescar.

*

Greierii se apucaseră harnici a mesteca din arcușuri, umplând întreg asfințitul de țârâit, iar codobatura de pe piatra din mal, cu-n scurt fâlfâit, dintr-odată s-a făcut nevăzută.

          În spate-am auzit călcături și-o zbierare.

          Era un ied speriat, rătăcit de-a sa mumă. Mă privea cu ochii săi mari, tremurând încordat. Tot cu ochi mari, de mirare, priveam la dânsul și eu. Eram atuncea, acolo în prund, doi pui privind unul la altul. Un pui speriat de căprioară și un prea mirat pui de om.

Iar asfințitul zâmbea blajin între noi.

Apoi a răsunat, deodată, chemarea din ierburi, iar iedul a nțeles-o deplin și-a fugit, plecând cu grăbire spre mama care-l striga.

La mine-a venit repede tata, vrând să vadă de-s speriat. I-am zis că nu și-atunci a zâmbit. A zâmbit cu zâmbetul lui acela ce veșnic îl port cu mine în gând. Un zâmbet cald, ca un soare întreg, un zâmbet ce-ascunde în el doar mulțumiri.

• Nici nu aveai de ce să te sperii. Era doar un ied pe care-l striga mama. Știi povestea pe care a scris-o Emil Gârleanu despre o căprioară și iedul ei?
• i-am răspuns, scuturând totodată din cap.

  Și-apoi, acolo, pe malul Sucevei, printre boișteni, mrenuțe și cleni, scăldați de lumina arămie a soarelui plecat spre apus, tata mi-a spus, cu glasul lui molcom, povestea întreagă.

Și m-am bucurat atuncea în mine că iedul era vânjos, că putea pasul cu mama lui ține în fuga lor către țancuri, și parcă fugeam și eu alături de dânșii prin minuni de natură, pe sub bolți de frunze și-apoi prin hrube adânci de verdeață. După care, neliniștea m-a cuprins și pe mine, simțind parcă aievea, deodată cu căprioara, cum pândesc, de supt o cetină, ochii de lup, strălucind lacomi. Și lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraz atuncea când apa morții a tulburat ochii căprioarei prăbușite în sânge, dar care murise mulțumită văzându-și iedul salvat.

Și-atunci, parcă dintr-odată, iubirea față de tata și mai mult în mine-a crescut. Am lăsat pescuitul, mi-am pus capul în poala sa și, acompaniat de greieri și mângâiat de palma lui blândă, am adormit zâmbind, știind că întruna și el asupra mea va veghea, tot așa cum și căprioara din poveste asupra puiului său veghease până-n final.

*

Către apus era bubuire grozavă, iar cerul în vinete valuri se tulbura tot mai mult. Soarele fugise neputincios după nouri, lăsând ploii bolta întreagă pentru a-și face de cap.

  Am iuțit amândoi pasul, am încercat a scăpa de urgie, dar șansa n-a fost atuncea cu noi. Rafalele reci de ploaie s-au pornit dintr-o dată, răpăind prin frunze și crengi de copaci, iar vântul, cu răsculată furie, lunca întreagă o scutura, făcând-o să geamă brutal.

          Un umăr de mal, al unei albii secate, avea să ne fie scăparea. La pavăza lui ne-am pitulat cătând izbăvire.

          Și-a tot vâjâit în clocote firea, și-au tot urlat ploile o bună bucată de vreme, umplând întreaga lume de ape – și-n cer, și-n aer, și pe pământ – iar tunetele-au răscolit aspru cazanul de piatră al prundului, făcându-mă a mă neliniști în fiori, iar uneori a căzut cu turbată furie și câte un trăsnet, cu flamură albă și roșă, cu sfredelire cumplită de pocnet nebun, aducându-mi în urechi doar țiuire, săltându-mi inima până în gât. Și-atunci priveam cu încordare la tata. Sta calm, doar ușor din obraji încrețind. Sta calm, privind cald către mine. Sta calm, așa cum tot roată nimic atunci nu era. Și liniștea-i sfântă din chip se strecura grăbită și-n mine, ostoind parcă frica, izgonind întreaga neliniștea care mă străbătea.

          Judecând după chipul cel calm din timpul furtunii al tatei, atâta vreme cât am fost prunc am crezut că oamenii mari nu se tem de fulger și trăsnet, că pe ei nu-i sperie nicicum ale vremii intemperii.

Aceea a fost prima furtună pe care am trăit-o în prund, dar de atunci am mai prins încă multe altele, unele dintre ele poate chiar și mai mari, poate chiar și mai groaznice, și pot să zic, fără să-mi fie rușine, că și acum stihiile naturii neliniște-n suflet îmi toarnă, că și acum inima-mi la trăsnet tresaltă, cu toate că de mult timp copilăria în urm-am lăsat. Nu pot fi indiferent la cele ce se întâmplă în jurul meu, nu pot să mă fac că nu văd, așa că valoare întreagă a chipului calm de atuncea al tatei, ce căuta a liniști sufletul meu de copil îngrozit, abia acum cu adevărat o înțeleg pe deplin.

The post CU TATA – a doua parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 Johann Wolfgang von Goethe

Poezia

Și dacă tocmai l-am citat pe ilustrul Goethe, tot el spunea cândva că pe ușa unei capele scria: „Dacă aveți necazuri, intrați! Intrați și dacă nu aveți necazuri, ca să ne spuneți cum reușiți”.

Eu unul vă rog doar să citiți cele ce urmează, chiar dacă aveți sau nu amintiri comune cu ale mele, cât despre necazuri sunt sigur că fiecare dintre noi plângem în sufletele noastre după cineva drag și cu toții deplângem în viața noastră câte ceva, căci nu-i nimeni din lume deasupra necazului pus, după cum nu-i nimeni din lume doar fericit.

Pe prundurile vechi plâng matinalele înrourate maluri, în bulboanele verzi plâng aspru și apele-n spume, iar în sufletele noastre plâng amintirile dragi alături de întreg timpul care-a trecut.

Eu îl port pururi în lacrimi pe tata, iar prundu-i păstrează urma în veci.

*

Până a primi eu marea binecuvântare de a putea singur pe prunduri să ies, adică până atunci când am împlinit o anumită vârstă – cât anume, însă, nu mai știu sigur – dar, oricum, nu a fost o vârstă prea mare, îmi amintesc și acum cu câtă râvnă îmi achitam sarcinile zilnice ce-mi reveneau – multe sau puține, atâtea câte or fi fost ele – numai pentru a trăi împreună cu al meu părinte bucuria câtorva – două, trei – ceasuri petrecute pe malul Sucevei cu bățul în mână, cu inima în cer, cu bucuria și cu nădejdea înflorindu-mi în suflet, scormonind curios printre unde.

Mergeam spre apă ținându-l pe tata de mână, voios de parcă pășeam alături de-un zeu, iar pașii-mi singuri spre prund se iuțeau, spre frumosul ce știam că m-așteaptă, spre gura de rai a naturii de-atunci, clădind astfel în sufletu-mi amintire măiastră, clădind astfel, de la bază, temelii de pescar. 

De parcă ce pești puteam eu din ape pe-atuncea să scot? De parcă ce pești putea varga mea cea de alun să invite la dril? De parcă de ce pești putea pluta-mi din strujan de porumb să-mi fie spre afunduri chemată? De porcușori sau mrenuțe, de boișteni sau obleți, de clenuți sau grindei. Nu mari. Dar celebri. Celebri mai ales prin rolul pe care ei atuncea-l jucau, acela de grădinari conștiincioși ce-mi sădeau sămânță pură de undițar în minte, în suflet și-n trup, sămânță de neliniștit viitor năzuitor lacustru.

*

Ce vesel mă aburcam în spatele tatei atunci când aveam ape noi de trecut prin vreun vad. Ce fudul priveam de sus, de pe-ai săi umeri, la lumea din prund în momentele când oboseam și tata căta să-mi ofere hodină în mers. Avea el atuncea o inimă ca un izvor doar de bucurii și iubire, aveam eu atuncea o mare dorință ca setea de frumos și de bine din acel fermecat izvor s-o astâmpăr mereu.

Nici piatra cea aspră care genunchii uneori mi-i julea, nici malul înalt ce hâtru câteodat’ sub picior tremura, făcându-mă să mă trag speriat într-o parte, nici rugul de mure ce de haine ades m-apuca, niciuna din acestea sau din cele multe altele ce vrăjmășie vremelnică pe prund mi-au cătat, nu au putut de el, de prund, vreodată cu-adevărat să mă despartă, n-au putut să îmi întoarcă pașii de tot către casă și sat.

Mereu acolo eu m-am întors cu palma pierdută în palma zeului meu.

*

Și pentru că minunile trebuiau pe-atuncea să nu se sfârșească, mai toate ieșirile noastre pe prundul cel mândru-al Sucevei erau la ceasuri de seară.

Erau la acele ceasuri în care divinitatea picta lumea-n culori de visare, în culori ce vrajă în suflet și-n ochi mi-au sădit.

Și cleanul ce sărea nebun după muscă, și căpriorul ce zănatic înot apa trecea, și mierla de râu de pe maluri, și vulpea ce trecea ca o panglică roșcată prin ierburi, toate-au jucat un rol în frumosul tablou ancestral, cu toate-au mărit în mine minunea serală a naturii profunde din prund.

Și la acele ceasuri tainice din lume, la acele ceasuri magice din viața ce-n mine atunci abia înflorea, acolo, pe prundul cel drag al Sucevei, ca nimfa de libelulă eu în pescar, treptat-treptat, m-am preschimbat, aripi de visare crescându-mi în suflet, iar tata, cu grijă profundă, mereu m-a vegheat, corectându-mi zborul întruna, fiind atent ca pescarul din mine să aspire mereu tot mai sus.

*

De emoții, îmi tremură mâna, iar prin suflet lacrime-mi curg, umplându-mi de ceață și ochii, știind că toate acele de-acum nu mai sunt. Nici prund ca gura de rai din baladă, nici ape-n cristal ca atunci, nici pești în mulțime, nici emoții arzătoare în suflet. Totu-i trecut. Și ani, dar și vremuri. Pruncia-i departe, bețele de-alun sunt de mult amintiri.

Mai sunt doar eu, cel de acuma, mai sunt doar eu, de viață tot nins.

Nimic din tot ceea ce-a fost frumos nu mai este.

Nici tata măcar.

*

Nisipul aspru din vechea clepsidră

Ne trage cu sine, mereu și mereu,

Ucigând cu cruzime din noi, ca o hidră,

Frumosul cel vechi și umbra de zeu.

Furându-ne pruncia, cu sângeros avânt,

Și-a noastre tinereți aruncând în mormânt,

Făcând totul să pară acum fără vreun rost,

Ferice, zic dară, de anii ce-au fost!

 

The post CU TATA – prima parte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Cu pasiunile noastre e ca și cu apa și focul, e bine să le stăpânești și e rău ca ele să te stăpânească pe tine.

 Aesop

OCOLUL BĂLȚII ÎN OPTZECI DE ȘTIUCI

Am fost întrebat recent de către un amic nebotezat cu adevărat în religia lui Ebisu, cel puțin până acum, cum reușesc să scriu atât de mult despre pescuit. De unde mă inspir, căci, în opinia dânsului, din experiențele avute, la pescuit toate zilele sunt aproximativ la fel. Mergi la o apă, pescuiești, prinzi sau nu prinzi pești, apoi te reîntorci acasă. Atât. La asta se reduce pescuitul din punctul său de vedere. „Pesemne scrii multe scorneli deoarece, din câte am văzut eu, nu au cum să se petreacă lucruri atât de multe și de variate la o partidă de pescuit‟.

Nu au cum să se petreacă… probabil, privind doar teoretic chestiunea… însă, practic, e total incorect ce a spus. Da, dacă mergi la pescuit azi și mai mergi o dată în deceniul următor, clar că nu poți vedea și înțelege diferențele. Dar dacă mergi cu regularitate la pescuit atunci percepi în mod evident realitățile diferite pe care le întâlnești. De câte ori, atunci când am ieșit la pește, nu am trăit cu toții deziluzia pomului mult prea lăudat, de câte ori nu am avut surprize din cele mai neașteptate, de câte ori nu ne-a fost dat să vedem și să trăim tot felul de ciudățenii, de câte ori ceea ce știam ca fiind ceva sigur s-a dovedit a fi de un total insucces… sau invers, de câte ori…!

Tot în acest tipar, al întâmplărilor mai puțin comune pe care le-am trăit eu pe baltă, în căutarea știucii, se încadrează și prezenta foarte scurtă povestioară.

Cred că sunt de acum minim două ierni trecute peste lume după toamna la care fac aici referire. Eram tot cu amicul M., în legănare de barcă, destrăbălându-ne halieutic cu table, gume, voblere și știuci, într-una dintre multele și dragele bălți ale și mai dragului nostru râu.

Astea toate se întâmplau într-o zi de sâmbătă.

Duminică… clar că n-am găsit în noi tăria pentru a sta departe de baltă. Mai trebuia să trăim intensiv, mai trebuia să petrecem cu știuci, iar socoteala de-acasă s-a potrivit la fix cu cea de pe apă.

Și luni, și marți a fost la fel, chiar de-a trebuit concediu să-mi iau, însă miercuri am fost nevoit să las baltă balta și la muncă din nou să mă-ntorc, iar sâmbăta următoare știucile n-au mai venit la apel.

Nu faptul că în patru zile la rând am tot dat de populația flămândelor știuci e subiectul discuției mele. Nici faptul că apoi n-au mai tras. Nu.

Alta vreau eu a vă zice. Dacă sâmbătă le-am găsit pe un loc, duminică am dat de ele în o cu totul altă parte a bălții, pe sub alte stufuri, la o distanță destul de mare față de ziua precedentă. Luni și marți a fost tot așa Le-am găsit de fiecare dată, dar mereu în altă parte. Nu au fost două zile în care să vâneze pe aceleași meleaguri ca în vreo altă zi. Asta a fost, cel puțin din punctul meu de vedere, ciudățenia acelor pescuieli.

Că am prins atuncea fix optzeci de știuci, că am prins mai multe sau mai puține, nu mai știu exact, că n-am numărat, și chiar nu mai contează, însă sigur este faptul că, umblând constant în căutarea lor, în acele zile noi am dat ocol bălții întregi. Și nu doar o dată. Asta știu clar! 

ȘTIUCĂ ÎN DOUĂ ACTE

(Teatru pescăresc)

ACTUL 1

Personaje:

Pescarul unu și Pescarul doi

Cortina se ridică în aplauzele frenetice ale publicului.

Scena îi prezintă pe cei doi pescari stând alături, în aceeași barcă, având lansetele în mâni și pescuind.

Pescarul unu (după un oarecare timp de tăcere): – Ai auzit?

Pescarul doi: – Ce să aud?

Pescarul unu: – Știuca sărind.

Pescarul doi: – N-am auzit nimic.

Pescarul unu (ironic) – Aha, asta înseamnă c-am auzit-o doar eu!

Pescarul unu (după un nou timp de tăcere): -Ai văzut?

Pescarul doi: – Ce să văd?

Pescarul unu: – Sărind știuca.

Pescarul doi: – N-am văzut nimic.

Pescarul unu (și mai ironic) – Aha, asta înseamnă c-am văzut-o doar eu!

Pescarul unu (după un timp și mai lung de tăcere): – Ai prins?

Pescarul doi: – Ce să prind?

Pescarul unu: – Știuca.

Pescarul doi: – N-am prins nimic.

Pescarul unu (foarte ironic) – Aha, asta înseamnă c-am prins-o doar eu!

Pescarul unu face o mișcare bruscă din lansetă, iar dinspre apă se aude un plescăit, semn că pescarul a  înțepat un pește.

Pescarul unu începe îndârjit să mulineze, dar, la un moment dat, după mai multe momente de dril, lanseta sa încovoiată se destinde brusc, iar firul acesteia începe să atârne moale pe deasupra apei. Pescarul a scăpat peștele din undiță.

Pescarul doi (extrem de ironic): – Aha, asta înseamnă că n-ai mai prins-o nici tu!

Cortina cade (de data aceasta aplauzele publicului fiind îndoielnice).

Din păcate, dragi spectatori (a se citi: cititori) trebuie să vă anunțăm că piesa noastră de teatru se suspendă aici, actul doi nemaiputând fi jucat din lipsă de actori. Pescarul unu, profund dezamăgit de ratarea știucii din actul întâi, s-a apucat de băut, corupându-l și pe Pescarul doi, iar acum, ambii pescari, fiind în stare avansată de ebrietate, au adormit în legănarea bărcii.

P.S.:

Ehei, dragilor, câte evenimente de acest gen s-au petrecut, se petrec și încă se vor mai petrece de acum înainte în imediata proximitate a apelor lumii, în marea familie a pescarilor de pe mapamond, nimeni nu știe și nici nu va ști niciodată! Cazul de față nefiind, așadar, nici pe departe, un caz izolat.

Dar sunt sigur că unii (mulți chiar) dintre dumneavoastră știți cum stă treaba asta.. din experiență.

Oare mă înșel? Nu cred!  Căci și eu sunt pescar. Stați liniștiți!

Noroc întins!

Hâc!

PE ȘTIUCĂ REPAUS!

Nu pot să închei relatările despre aventurile mele în căutarea știucilor cu colți de argint fără a reaminti pe scurt și despre clipele de amărăciune, de deznădejde și de profunde neîmpliniri cu care, ocazional, m-am înfrățit pe diversele ape în care am tot pescuit după ele.

*

Era o zi de început de vară ca-n basme. O mână măiastră brodase, neînchipuit de iscusit, iile pajiștilor care îmbrăcau dealurile adunate-n jurul bălții cu flori care de care mai frumoase, care de care mai minunat colorate. Adierea vântului purta până deasupra undelor beția aceea de parfumuri divine ce se ridica de peste tot roată, amețindu-ne efectiv de încântare. 

Cucii cântau repezit de prin plopi, pupezele le țineau periodic isonul, pescărușii săgetau aleatoriu lumea de lângă noi, iar știucile nu doreau deloc din năluci să se-nfrupte.

Doar săreau. Săreau de nebune prin balta lor cea verde, plină de acvatice ierburi.

Primăvara zgârcită nu zămislise ploi îndeajuns peste lume pentru a face apele să se umfle, să vină nervoase, să spele albiile, să primenească habitatele lacustre.

Cu oricâtă grijă pescuiam, cu greu buruiana puteam ocoli, iar știuci să prindem nici pomeneală.

Făceam tot ceea ce știam noi, dar totul degeaba.

Era atunci a lor menire să sară, era atunci menirea noastră doar să privim.

Măcar lumea din jur era minunată, cu boltă senină și soare, cu dragoste năvalnică-n cuci, cu curcubeie de floare pe deal. Și, peste astea toate, cu-amețitoare miresme-n eter.

Trăiască-n veci natura!

Și noi pe lângă ea!

*

Pare că-mi face cu ochiul, pare că mă cheamă încontinuu la dânsa.

Sare de nebună pe vad după pradă. Vai de sărmanii mici peștișori! Vor deveni cu toții personaje-n pomelnic cu cruce.

În piept inima îmi sare de emoție, iar în mână lanseta-mi vibrează de nerăbdare.

Lansez cu grăbire peste apă. Râul nu-i lat, da-i iute-nspumat. Atacă. E-acolo. E-a mea. Lanseta acum vibrează de dril. Îmi pare că-i mare, o simt că e grea. Prin șuvoi nu mă-ncumet spre mine s-o trag. O să trec eu apa pe vad. Dar unde-o fi vadul, că-n locul lui în gropan nimeresc!? Pe unde știam că-i apa până la brâu, deodată de fund nu-i mai dau. E-adâncă tare groapa aceea și-i lungă destul. Curentul mă trage la vale nervos, m-apuc să înot, n-am alta ce face, iar lanseta din mână o scap.

Eu ies cu bine la mal. Lanseta mea nu. A devenit suvenir pentru știucă, e jertfă a apei de-acum.

Sunt ud cu totul și nu mă dumiresc prea bine cum de s-a petrecut toată pozna aceea de neînțeles. Mă uit cu mirare tot roată. Escavatorul mustăcește hâtru pe mal. Acum încep a pricepe. Puțin mai încolo diriguiește crud natura o nemernică de balastieră.

Ja draq care!!! (har zâce unii)

Și-așa să fie, dară, c-așa zic și eu de data aceasta! Și-o zic pentru toate balastierele lumii. Și chiar și-așa simt că-s prea blând!

*

Și eu tot o chem, o tot îmbii… și vântul tot suflă, iar ea refuză mereu.

Cu adevărat friguroasă e ziua aceasta, de zici că-i cadou de la poli. Pomii, dezveliți de frunze și dezgoliți de păsări, se smucesc a rupere sub vântul nebun.

Din prea multă visare de știuci, din prea plin dor pescăresc, din pre multă minte rătăcită pe val, de aceea mă aflu probabil pe mal, căci omul cu mintea întreagă acas-ar fi stat. Dar ăsta-i blestemul!

Și, parcă pentru a întregi cu totul ”comedia‟ aceea, mâlul limanului e lipicios și-i adânc, astfel că murdar sunt cu totul. Și stuful uscat nu-mi dă pace, pe-obrazu-mi amprente lăsând. Mâna mi-e gheață, tremur constant, iar știuca nu vine.

‟Ce neam de știucă poți tu fi,

Când eu te chem și tu nu vii?

Ce neam de știucă ești și tu,

Cândeu te-mbii și tu-mi spui nu?‟

Deodată se pornește a bate din bice, placidă, și ploaia, și-atunci judecata-mi revine subit.

Ucide din fașă orice gând de-a mai sta eu la apă și înăbușă-n valuri de sânge toate dorințele-mi necugetate de mult prea temerar, poate, pescar. Nu mă pot eu pune acuma cu dânsa, căci judecata mea e calculată cu totul și-i rece. Mai rece ca vremea de-afară e chiar. Și-i exactă. Știe precis ce-i musai să fac. O ascult, că-mi vrea bine. O ascult că trebuie și la mine să țin. Măcar câteodată.

În gând, cu profundă milă și pe îndelete, spre mine însumi privesc.

Cât de nebun am ajuns?

Cât de disperat pot să fiu?

Câte sunt în stare să-ndur pentru știucă?

Sunt cu totul ud leoarcă, tremur profund, pe obraz roșul stigmat de la stufuri mă frige, haine și cizme mândru glod poartă pe ele, iar din ochi lacrime confuze îmi curg.

Nu merită știuca pentru ea să-mi stric sănătatea!

Nu merită pentru ea să mă chinui așa!

P.S.:

Dar nu-i mare baiul, căci știu c-o să-mi treacă!

Deci, știucă dragă, păzea, că revin!

Sunt sigur de asta!

The post UNDE-I ȘTIUCĂ, NU-I TOCMEALĂ appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Despre știuci, despre amici

Dar și despre cormorani.

Nu din ceia ce-au aripi,

Ci din cei ce par umani

LA RĂSCRUCE DE ȘTIUCI

Așa după cum am amintit în mai multe scrieri anterioare, o vreme destul de lungă din măreața mea viață de și mai măreț pescar l-am avut alături pe malurile apelor pe un anumit domn P.

June foarte eram atunci când am început a mesteca mâlul malurilor și a călca iarba și pietrele prundului dimpreună cu dânsul.

Multe zile și multe nopți am tot undit noi împreună.

Trebuie să recunosc, aș fi un infam ingrat dacă n-aș face-o, că multe, spre foarte multe chiar, dintre cunoștințele mele din domeniul pescuitului cu pluta pe râu le-am dobândit și acumulat de la dumnealui.

Era, și încă mai este, unul dintre cei mai împătimiți pescari de bologneză pe care i-am cunoscut eu vreodată.

Dar, așa după cum ne spunea Domnul Mihai în poezia sa: Glossă:

”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate“

așa s-a întâmplat și în viața noastră reală.

         Vremea a trecut, iar eu am fost tamponat destul de serios de locomotiva trenului denumit SPINNING. Impactul acela violent a lăsat urme adânci în viața subsemnatului, făcând ca multe dintre cele vechi activități, pentru mine, din domeniul pescuitului să devină nouă toate.

         Goana cu năluci, după știuci și alți lacuștri răpitori, pe care am început-o eu, a dus la o inevitabilă răscruce în viețile noastre de pescari tovarăși.

De atunci, drumurile noastre riverane, ale mele și ale domnului P., au început tot mai mult a nu mai coincide. Uneori, însă foarte, foarte rar, se întâmplă să mai pescuim și acum împreună, dar acest lucru se petrece mai mult din pură întâmplare doar, și nu din voința noastră comună.

O ȘTIUCĂ FURTUNOASĂ

         Dacă adineaori am evocat un vechi tovarăș de lansete, ar fi cazul acum să vă povestesc despre un amic de-al meu de dată ceva mai recentă. Este vorba despre domnul Dublu M. (a nu se confunda cu amicul M., cel atât de des amintit și de mine povestit).

         Dublu M. este un crăpar convins.

         Scuze! Am greșit! A fost un crăpar convins. Acum el se zbate în crisalidă, traversând, începând de anul trecut, o metamorfoză profundă.

         Din varii motive și prin diverse concursuri de împrejurări, Dublu M. a ajuns să guste din pocalul spinning-ului. Aroma nemaipomenită a elixirului din respectivul pocal l-a amețit pe loc. De atunci a tot gustat și iar gustat, începând a prezenta vizibile urme de concretă adicție pentru dânsul.

         A început cu bibanii, continuând apoi cu strapazanii și chiar și cu somoteii.

         Toate aceste pescuieli i-au adâncit în mod constant dependența, dar nici una dintre speciile de răpitori enumerate anterior nu a avut asupra sa efectul pe care l-a avut Cumătra Știucă.

         Una singură, doar atât a reușit el până acum să prindă, în toamna trecută, și nici aceea prea mare, dar a fost o știucă unică, fermecată.

         O știucă pe care nu o va uita niciodată. O știucă ce i-a muncit nu doar lanseta, ci și sufletul. O știucă ce și-a făcut loc pentru totdeauna în inima și în patima sa lacustră. O știucă ce a stârnit o furtună cumplită a sentimentelor sale de pescar în (re)devenire.

         De acum înainte sunt sigur că le va acorda mai multă atenție. De acum înainte se va apleca mult mai mult timp asupra pescuitului reginei colțoase a bălții. Deja investițiile sale financiare în domeniu (echipament, năluci, etc.) au început, așadar concluzia e cât se poate de clară:

         Dublu M. a fost înhățat, fără putință de scăpare, de știuca cea furtunoasă! Va face ce va vrea ea cu dânsul de-acum (ca și cu noi toți, de altfel).

         Fie-ți firul întins, amice, că nervii garantat că-ți vor fi!

ȘTIUCA TRECE, BRACONIERII RĂMÂN

Ploaia cădea cu îndărătnică plăcere de zile întregi deja. Forfota urbană era aproape inexistentă la acel ceas matinal, doar ici-colo se zăreau în răstimpuri, pășind cu grăbire, căteva umbrele rătăcite. Dacă nu aveai ceva cu adevărat stringent de rezolvat pe afară era mai nimerit să stai la adăpost. La adăpost de ploaie și la adăpost de frig, căci nici temperatura din termometre nu era una prea îmbietoare. Peste oraș țopăia o primăvară ciudată, o primăvară mult prea bacoviană.

Însă, în parcarea de lângă piața agroalimentară, se petrecea ceva oarecum ciudat, ceva ce făcea notă discordantă cu tot restul peisajului dezolant și lipsit parcă de viață al acelei zile reci.

În jurul unei mașini care era parcată acolo se îmbulzeau mai multe persoane. La început nu am înțeles exact ce se întâmplă, dar, în momentul în care am văzut mai bine mașina, am recunoscut-o numaidecât și astfel m-am dumerit ce-i cu oamenii aceia care înfruntau vremea urâtă de-afară.

Mai văzusem acea mașină, și nu doar o dată. Chiar discutasem cândva cu proprietarul acesteia, cel care era, din păcate, un  mult prea cunoscut braconier piscicol.

Îl știau și autoritățile, dar… cum se apropiau cu grăbire Floriile și lumea dorea să pună un pește proaspăt pe masă… mai închideau și ele ochii. Dar asta este o cu totul altă discuție, mult prea anevoioasă, discuție pe care chiar nu vreau să o abordez în vreun fel acum.

Îmi aduc aminte și azi destul de precis despre ceea ce am vorbit cândva eu cu personajul acela sinistru. Era în unul din anii trecuți, tot în vremea prohibiției, tot înaintea unei dezlegări la pește din postul Paștelui.

• Nu-i păcat să strici peștii acuma?
• Dar ce-i acuma?
• .. ce-i? E prohibiție
• A…! Că de asta nu mai pot eu! De prohibiție…! Dar de ce zici totuși că fi păcat?
• Păi… sunt plini cu icre…
• .. și? Care-i problema? Asta chiar le crește puțin valoarea.
• Bine, bine…, dar nu se mai reproduc.
• Păi treaba lor nu e să se reproducă, ci să producă. Bani, nu altceva.
• Că tot ai zis de bani.., cât e kilul?
• De care vrei?
• Știucă…, să zicem.
• Dacă e cu: ”să zicem‟, înseamnă că nu vrei să cumperi, numai întrebi.
• .., cam așa e, doar întreb.
• .. nu-ți spun. Prețul se negociază numai cu cei care vor să cumpere cu adevărat, nu cu cei ca tine, doar curioși. Clar?
• Clar să fie. Totuși…
• Totuși, ce?
• Nu-s cam mici?
• Cine să fie?
• Știucile pe care le vinzi.
• Nu contează, bani să iasă!
• Să iasă, să iasă… dar dacă le distrugeți așa, sistematic…, și mici, și mari… laolaltă, și fără oprire… ce o să se întâmple în viitor? Vor mai fi știuci în apă?
• N-o să fie știuci… n-o să fie…! Or să fie ei alți pești. Nu-ți mai bate tu capul și gura de pomană! Nu murim noi de foame… Stai liniștit! Și, dacă tot nu cumperi nimic, fă umbră în altă parte, nu-mi mai umbri mie afacerile cu întrebările tale idioate! Ciao!

E rece și-i ploaie și-n sufletele oamenilor… nu doar pe afară!

„Așa e de greu să-i faci să înțeleagă (pe oameni, – n.a) că nu trebuie să tindă înapoi la vidră și la cormoran“. spunea, încă de cu mult timp în urmă, maestrul Sadoveanu.

Triste vremuri trăim!

The post Come on, let’s PIKE again! appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Să stau de știuci să povestesc

Timpu-ntreg s-ar termina.

Așa, mai bine pescuiesc

Și las povestea-n seama ta!

POVESTEA UNEI ȘTIUCI LENEȘE

Ehei, dragii mei, și-amu cică era odată un rumân care trudea într-o baltă plină de stuf și lebede. Se căznea sărmanul omul acela, de se dădea de ceasul morții, a se întâlni cu Verde-Împăratul apelor, cu Știuca cea Nemiloasă, dar toată cazna lui era în zadar.

Ehei, dragilor, și rumânul acela eram eu, și balta aceea era megieșă cu apa Siretului, și știuca aceea (oricare ar fi fost ea) era de negăsit. Și aiestea, cu toatele, s-au nimerit a se petrece într-una din zilele care aparțin numaidecât trecutului, și în nici un caz viitorului, (însă nefiind pe de-a-ntregul imposibil a se repeta daravela cu pricina și de azi înainte, cândva, vreodată). Exact când anume s-a întâmplat întâmplarea nu îmi mai amintesc, dar nici nu cred că mai contează de-acuma prea mult.

Ideea în sine este că toată arta și măiestria pescărească muriseră din mine la acele ceasuri, făcându-mă astfel să-mi înmoi cam fără rost nălucile prin apa destul de caldă a bălții respective.

După multe ceasuri de încercări zadarnice, după multă trudă și chin, după multe sudalme îndelung ruminate în gând și nu numai, iată că dintr-un cotlon al bălții, acolo unde apa era ceva mai mică și extrem de limpede, numai ce zăresc, lucind parcă, pitulată printre ierburi, făptura unei trupeșe știuci. Exista, așadar, măcar o cumătră prin zonă.

Nădejdea din mine s-a reaprins ca bricheta, cu toate că prezentase grave simptome de spulberare în vânt chiar cu câteva minuțele mai devreme, iar lanseta mea s-a și grăbit a-și trimite năluca pe care o subordona pe atuncea direct înspre botul bestiei aceleia pe care taman ce-o zărisem pândind lacomă (speram eu) din împletitura aceea de ierburi și ape.

                Dar știuca aceea… o… , dar știuca aceea… știuca aceea nu părea a fi știucă deloc!

                Chiar și astăzi, după atâția mulți ani de când s-au petrecut cele ce tocmai vă dezvălui și dumneavoastră acuma (chiar dacă nu îmi amintesc exact data, știu cu siguranță că faptele s-au petrecut acum mulți ani) atunci când mă gândesc la știuca respectivă îmi tot vine în minte un pasaj din povestea aceea despre omul cel leneș a inegalabilului nostru DOMN Ion Creangă.

„— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită față dumneavoastră, dar aista e un leneș care nu credem să fi mai având păreche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav.‟

         Exact așa era și răpitoarea aceea, care era răpitoare numa’ cu numele, căci, în realitate, ea era de o lenevie greu de imaginat, de nu cred că mai avea „păreche‟ în baltă.

         Am ispitit-o eu și cu una, și cu alta, și cu cealaltă… dar tot degeaba. Efectiv pot spune că o gâdilau pe la bot nălucile mele, dar dumneaei era mult prea leneșă pentru a deschide măcar gura și a se înfrupta din ele atunci când îi treceau prin fața ochilor.

Și, vorba aia, muiați bine de tot erau posmagii cu care o îmbiam.

Până la urmă, un foarte corpolent biban s-a aventurat și i-a furat plin de tupeu știucii mâncarea (năluca) de sub nas.

Nici măcar atunci n-a schițat cumătra vreun gest.

„— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ți bați capul!‟

         Nu-mi bat.

ȘTIUCA BABEI ȘI ȘTIUCA MOȘNEAGULUI

Era în anul acela… de acum mulți ani în urmă, în vremea aceea în care pe malurile râului cel drag încă mai umbla după știuci și mătușa. Mătușa… așa cum o fi chemând-o pe dânsa, căci eu unul nu mai rețin care-i era numele.

V-am mai povestit eu despre dumneaei, cu ceva timp în urmă, atunci când am numi-o simplu: ”Știucăreasa‟. Așa o sa-i spun și acuma.

Vara, cu grăbire, începuse a se travesti în toamnă, scurtând zilele, răcorind nopțile, răcind apele, turnând ofilire prin păpurișuri și trestii, tivind, așadar, încetul cu încetul, cămașa bălții cu un tiv galben-cenușiu.

         Soarele orbecăia încă dincolo de linia trezirii lumii din vise, dar noi deja orbecăiam în mijlocul visurilor noastre cele mai dulci, în mijloc de baltă, la nici doi pași de botul flămândelor știuci.

         Liniștea care ne învelea în acele momente era exagerat de profundă, amintind de-un lințoliu.

         Nici pescărușul din ceruri nu țipa atuncea spre ape, nici rața din stufuri măcăit nu ridica înspre slăvi. Doar prin noi urla întruna speranța.

         Dar, deodată… mișcare-auzim.

         Prin ape a prins ceva a se zbate.

         Fârtatul din barcă aprinde lanterna. Lumina ei lunecă o vreme pe luciu, apoi se suie pe mal. Acolo, vertical se izbește de dreapta și groasă draperie din stuf. Amicul mută-n cătare lumina în stânga și-n dreapta. La un moment dat se zărește o gaură-n trestii și-o umbră negrie pe mal. Am recunoscut-o îndată. Este ea: ”Știucăreasa‟, ce taman c-o știucă se luptă.

         Peștele se zbate cu forță, mătușa se forțează și ea, iar lupta se gată cu știuca pe mal. Pescărița o bagă cu grabă în straiță și apoi începe a-și strânge-agărlâcul.

• Neața bună, mătușă! Dar gata-i pe azi? cutez a-ntreba.
• Pe astăzi e gata. Mulțumesc dumitale!
• De când ești pe baltă?
• Sunt ceasuri vreo trei.
• Și asta e prima ce-ai prins-o?
• Prima-i, copile!
• Și-atunci de ce pleci?
• Că mi-i căzut omu’ în boală grea și șade la pat. A poftit încă de-aseară, sărmanul, știucă proaspătă, așa c-am venit încă de cu noaptea aicea ca să-i prind una. Am pescuit-o pe-aiasta acuma și fuga mă duc s-o prăjesc. Poate că asta i-o fi pofta lui cea de pe urmă! Cine știe, băiete! Cum o vrea Domnul!

Atât a mai spus bătrâna și apoi a dispărut în noapte și-n stuf.

Iată că, de data aceea, știuca babei s-a dovedit a fi de fapt știuca moșneagului.

Ape line să aibă în ceruri! –  că acum, acolo, amândoi pescuiesc!

ȘTIUCA BĂTRÂNĂ FACE LUPTA BUNĂ

Un soare sticlos mă privește stingher de pe cer. Aș putea să zic că-i prea sincer, dar nu e. E numai lumină și-n rest îi minciună. Amăgirea deșartă a doritei călduri.

         Barca se joacă în legăn pe valuri, iar năluca se leagănă-n joc pe sub ele.

Apare deodată și știuca. Atacă nebun, dorind să-mi fure lanseta.

Ripostez vehement.

Duelul începe.

Eu trag… și ea trage. Firul e șiș ce șuieră aspru, lanseta-i parabolă ce geme cu greu.

Frumos de tot e acuma. Spectacol nebun e în apele ei și-n sufletul meu.

Cu greu o aduc înspre mine. Minciogul așteaptă tăcut.

Răsare deodată din umed și pe val se răstoarnă. Inima-mi o ia razna, că-i imensă colțata.

Dar deodată totul se rupe. Și firul… și visul. Tresar speriat. E încă noapte afară, iar pe frunte simt sudorile reci.

Las somnul în urmă și din cort cu sfială eu ies.

Stau singur pe mal, privesc și ascult.

Încet cu încetul lumea se târăște din catran ca să iasă, iar glasu-i pornește prin păsări să cânte.

Când văd că flutură geana de  ziuă în zare, pun mâna pe barcă și spre știuci mă pornesc.

Deodată apare cumătra. Atac furibund.

Se zbate-n putere, se-agită cu nerv.

O văd cum se naște din umbre și unde. E mare, e bătrână și-i grea.

Exact ca-n vis și visare.

Ne-ncingem mai crâncen în luptă, căci simte pericol. Și pleacă, și vine…, iar minciogul tot stă.

Deodată se duce nebună, se duce taifun. Nu pot din drum s-o opresc, nu pot spre barcă din nou s-o întorc.

E vicleană zăluda și scutură aprig din cap. Golănește-mi scuipă năluca și-apoi se topește în apele gri.

Atâta a fost!

Așa ca-n vis și visare.

Doar rigla de-un metru ușurat răsuflă din barcă. A scăpat de-o rușine.

The post POVE(știuci) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Printre lucrurile pe care mi le-am achiziționat eu în primul an după ce m-am înscris la academia de spinning  a fost și o verde și gonflabilă barcă, dotată cu vâsle.

         Încântat peste măsură fiind de achiziția mea, am hotărât a o și proba, curios să văd cum se comportă dumneaei în timpul orelor de serviciu. Ce tabieturi are, precum și ce calități sau defecte o caracterizează.

         După efectuarea botezului, adică după lansarea ambarcațiunii la apă într-una dintre multele bălți ale Siretului, și după împroprietărirea acesteia cu toate cele de care credeam eu că aș avea nevoie la o partidă de pescuit (probabil la știucă, căci eu la așa ceva speram), am lăsat plin de speranță malul în urmă și am purces a călca apele în cel mai fudul mod cu putință.

         Despre pescuit… ca despre pescuit.

 Eu… crud în ale spining-ului, peștii… acoperiți cu apă…, iar faptul că totuși în acea zi am prins o mică reprezentantă a neamului Lucius m-a surprins și pe mine.

         Mai mult însă am avut de-a face cu vâslele.

         Deoarece atunci a fost pentru prima dată în a mea întreagă viață când am făcut cunoștință cu dumnealor, am avut oarece (mai mult chiar) de furcă în ceea ce privește mânuirea corectă a acestora, iar dacă de multe ori în loc să înaintez rectiliniu pe apă eu mai mult executam unele rotiri în jurul propriei axe este (sau, mă rog: a fost) oarecum scuzabil.

         Ca o concluzie a acelei zile, pot spune cu siguranță faptul că atunci m-am simțit aidoma unui nevinovat prunc ce învăța a merge (atât cu braca, dar și care abia se dumirea, ușor-ușor, a pescui pești răpitori cu năluci artificiale) și sunt convins că multe dintre rotirile și învârtiturile mele de atunci le-am executat nu numai în jurul propriei mele persoane și axe, dar și în jurul multora dintre știucile respectivei bălți (la propriu).

         Se zice prin lume că nimeni nu s-a născut învățat, lucru care este perfect valabil și în cazul meu, căci și eu sunt un „om de lume“, nu de alta. (Dar asta o spun doar așa, pentru propria-mi consolare).

Însă, ceea ce este sigur, este faptul că de atunci gândurile, visurile și pescuielile mele au orbitat de multe și nenumărate ori în jurul știucii. Și încă vor mai orbita și de acum înainte. Mult și bine chiar.

II. DUPĂ DOUĂZECI DE ȘTIUCI

Bătuse un vânt perpetuu și herculean în toată ziua aceea de mijloc de Răpciune. Prinseserăm și pești (morunași), ce-i drept, dar la feeder. Pe vântoasa aceea nici nu se prea putea pescui altfel.

Seara ne-a găsit osteniți, fripți de soare, zvântați până aproape la deshidratare de austru și roșii la tegument, de ziceai că suntem frați cu Winnetou, dar destul de mulțumiți, bucuroși chiar, de realizările piscicole ale zilei.

Drumul până acasă urma să fie unul destul lung deoarece bătătoriserăm malul Siretului atunci tocmai pe la Liteni – Dolhasca, zonă deloc megieșă cu a noastră minunată așezare rurală, intitulată, încă din vechi vremuri, Gălănești.

Eram tot împreună cu al meu prieten M. și atunci. El se ocupa de navigația rutieră, atent volanul mașinii mânuind, iar eu mă ocupam de navigația prin lumea internetului, butonând plin de patos telefonul mobil.

Deodată, însă, mulțumirea și bucuria despre care am pomenit adineaori că mă probau din plin în acele momente s-au evaporat instant, iar zâmbetul, în cazul în care îl practicam cumva atunci, mi-a înghețat bocnă, ca tot Polul Nord și Polul Sud la un loc.

Cauza era reprezentată de o anumită postare pe care am descoperit-o pe o rețea de socializare, a unui nene pescar care ne era destul de familiar nouă, mai ales mie, și cu care pe vremuri fusesem chiar amic (sau cel puțin așa am crezut eu atunci). Postarea era din ziua precedentă și înfățișa oarece știuci mărețe pescuite prin locuri care se doreau a fi secrete, dar pe care eu le-am deslușit imediat, descifrând cu brio geografia locurilor acelora care apăreau, chiar și blurate, ca și elemente adiacente în jurul știucilor din pozele respective. Și unde mai pui că erau locuri mult mai apropiate geografic de căminele noastre dragi decât limanurile vizitate de noi în acea zi! În momentul în care i-am arătat fotografiile lui M., nici lui nu i-au picat prea bine, ci i-au cam stat în gât (ca să nu zic altfel).

Norocul nostru că urma (în înșiruirea firească a filelor din calendar) duminica, o zi liberă prin definiție. Noi ne-am ocupat-o însă din plin, chiar de cu noaptea în cap, mai ales că vântul prezenta grave simptome de slăbie trupească la acele ceasuri. Mai încerca el, ce-i drept, uneori, să o facă pe-a lupul cel de case de dărâmător, ca în poveste, dar nu mai avea nici pe departe forța și arțagul zilei de ieri.

Arțag am găsit noi însă prin ape. Arțag știucăresc.

Multe, mari, rele, flămânde. Exact ce trebuia. Exact ce căutam.

Am scris în titlu ceva legat de douăzeci de știuci. Da, cam pe acolo am ridicat noi ștacheta în ziua aceea. Aproximativ la acel număr, la douăzeci. De persoană.

Într-unul dintre momentele scurgerii timpului peste apele acelei zile l-am zărit, tangențial doar, și pe nenea cel despre care am pomenit ceva mai sus. Profesa și el. Dacă o făcea cu succes ori fără… nu vă pot spune. Noi nu am fost curioși. Nici a ști, nici a vedea. Din punctul nostru de vedere el își îndeplinise în totalitate misiunea în momentul în care a ales a face acea postare. Chiar dacă a voit ca aceasta să fie oarecum secretă și să nu dezvăluie locația, dânsul nu a ținut cont de mine și de anii mulți și lungi de când bântui eu, cu undița în mână, natura malurilor și a apelor, astfel încât dezlegarea unor enigme de localizare, oricât de complexe ar fi acestea, adică oricât de sumare ar fi indiciile, nu mai constituie nici un fel de problemă pentru mine.

Râul, ramul, chiar că mi-s prieteni mie…

III. VISUL UNEI ȘTIUCI DE VARĂ

Cireșarul era în plină pârguire, iar ziua era și ea bine de tot pârguită, atât de la soarele puternic, cât și din punct de vedere al timpului destul de înaintat, atunci când am reușit a-mi trimite nălucile spre amușinare piscicolă. Toată ziua visasem la acele ceasuri de hatâruri halieutice. Toată ziua modelasem în minte planuri de combat. Toată ziua mă gândisem la știuci. Treburi diverse însă îmi baraseră din plin calea, cu o plăcere morbidă parcă, plăcere care friza pe alocuri chiar cu meschinăria, dar până la urmă cu brio le-am dovedit eu pe toate, așa că iată-mă ajuns acum pe malul apei, la ceas de după amiază fierbinte de iunie, eliberându-mi în sălbăticie nălucile, cele care întreaga zi se zbătuseră cu turbare, mai să rupă lanțul, de dorul apelor și-al peștilor din ele.

Am lansat din mers, de-a latul peste covorul apei aceleia pe care aveam de gând prin vad să o trec. N-apucă bine să pice năluca, n-apuc piciorul să-l ud că deja de fir cineva mă înșfacă. Tresalt și eu și lanseta, și-n loc mă opresc. Vine prin ape ceva, da-i apatic, nu-i forța cea brută la care speram. O juvenilă colțată galeș la mine zâmbește din capăt de fir. E bun și-așa pocinogul! Să tot fie!

Și-au tot fost. Până să fugă Sorel cu nasul în perne de stele numai cu nevârstnice știuci am avut întâlniri. Părea că cele mature nu se treziseră încă după banchetele crâncene din serile trecute, atunci când doar ele prin unde-au jucat, doar ele s-au înfruptat din pocalul plin cu plăcerile de năluci oferite, doar ele au avut chef de senzații tari și ispite. Și doar le lăsasem pe toate la plecare cu bine, ușor pe-alocuri zdruncinate în suflet, în rest pline de zile și nerv. Ce-or fi făcând ele oare acuma!?

Răspunsul l-am aflat mai târziu, înspre seară, atunci când în marginea apei un caiet am zărit. Scria pe el că-i secret, că-i intim jurnal. Dar n-am rezistat și tot l-am citit, chiar gâdilat pe alocuri de unele sentimente de vină și oarece vagi remușcări. Era al uneia dintre tinerele știuci cu care tocmai socializasem. Pentru o mai bună și a voastră lămurire, fără a avea însă permisiunea proprietarei, pe șest și în grabă o să vă zic ce-am citit:

„Dragă Jurnalule!

Astăzi, împreună cu mai multe prietene de-ale mele punem la cale un mare complot de amor.

Am auzit, pe furiș ce-i drept, de la fetele mai mari, și chiar și pe mamele noastre le-a surprins șușotind, cum că în ultimele seri a fost pe malul apei un pescar de care ți-era mai mare dragul, un  pescar de la care parcă  nu-ți mai puteai dezlipi privirea. Un tip extraordinar, care știe exact ce și cum vor știucile, ce anume le place lor cel mai mult. Unul care știe cum să le ațâțe, cum să le facă să uite de tot și de toate și să devină dornice de aventură. Le-am văzut cu ochii noștri cum roșeau atunci când pomeneau despre dânsul și despre randevuurile lor din respectivele seri.

Așa că azi, când ele toate au simțit nevoia de a participa la o convenție despre „Controlul și Gestionarea Emoțiilor” tocmai datorită întâlnirilor din ultimul timp pe care le-au avut cu tipul respectiv, întâlniri care le-au marcat și zdruncinat sufletește din plin, eu și prietenele mele cele mai bune ne vom duce în locurile pe unde a fost pescarul acela în speranța că va veni și în seara aceasta și vrem a ne face din plin cu dânsul de cap. Așa că acum cred că înțelegi, Dragă Jurnalule, nerăbdarea asta care îmi frământă cu înfrigurare feciorelnicul meu trup și….‟

Vai! Dar, din păcate, mai departe nu pot să vă mai citesc și vouă deoarece lucrurile devin înfiorător de intime.

Și… vai… din nou, deoarece, nici nu știu exact din ce cauză anume, acum din somn deodat’ m-am trezit!

Interesantă visare!

Ale tinereții valuri!

Ale valurilor știuci!

The post Fantastic pikes and where to find them appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Atât timp cât unui om îi place plescăitul unei știuci în râu, e poet. Când a înțeles că acest plescăit nu reprezintă altceva decât urmărirea celui slab de către cel puternic, a devenit gânditor.‟

Anton Cehov

I. DESCRIPTIO ȘTIUCAE

Atunci când cutezăm a vorbi despre știuca cea hrăpăreață trebuie să ținem cont de faptul că aducem în discuție un neam celebru, dacă nu cumva chiar cel mai celebru, de pești răpitori din apele dulci ale patriei noastre dragi, neam de răpitori căruia musai se cuvine a-i acorda cinstea și respectul care i se cuvin de drept și pe care îl merită din plin.

Tocmai de aceea nu  mă consider eu a fi cel mai nimerit pentru a descrie cu ale mele cuvinte această minunată și perfectă creatură lacustră, croită special pentru vânătoare, așa că o să apelez din nou, pentru descriere, la specialiști (la un specialist, ca să fiu mai exact), și anume, la domnul I. Simionescu. 

„…Trupul ei e lungăreț, plin, prea puțin turtit lateral. Capul e ca de crocodil. Când s-au descris pentru întâia oară caimanii din India, cu botul retezat, li s-a dat numele Alligator Lucius, așa de mare asemănare aveau la cap cu știuca. Înotătoarea dorsală este lângă coadă, față în față cu cea de pe pântece. Iar trupul în dreptul lor este gâtuit. Înotătoarea de la coadă, lată, este împărțită în două, printr-o scobitură adâncă…‟

Iar despre modul cum vânează știucile, marele naturalist spunea, în lucrarea sa: „Fauna României‟, următoarele:

„…Cine n-a văzut mâța stînd la pîndă? Ochii îi sclipescc, trupul ei e întins, numai vârful cozii, ca un sfichi de bici, se mișcă într-o parte și alta. La fel e și știuca. Înotătoarea de pe spinare, așezată aproape de coadă, arată că animalul pîndește. Când a zărit prada, înotătoarea se ridică, se răsfiră cât poate ca un evantai. E semnul mulțumirii pentru animal. Se târăște lin, se ridică și mai lin; ca o săgeată se repede asupra peștelui ochit. Îl apucă de mijloc, înfingându-și în trup numeroșii dinți mai mari și mai încârligați de pe falca de jos, mai mărunți, întinși și pe cerul gurii ca o ragilă, la falca de sus. Ce a încăput în gura lui, largă, tăiată pînă la ochi, adevărată gură de crocodil, nu mai iese ca din gura de șarpe…‟

Tot din aceeași lucrare a lui I. Simionescu aflăm și faptul că, pentru a lua în greutate un kilogram, o știucă trebuie să consume nu mai puțin de 25 kg de pește. Știind la ce mărimi pot ajunge acești răpitori, ne putem închipui deci cam câte omoruri înfăptuiesc ei în lumea acvatică pentru a crește și a se dezvolta în mod corect.

Și tocmai această nevoie a lor, aproape continuă, de  hrană, tocmai această stare permanentă de alertă, de pândă și de vânătoare în care ele, știucile, se găsesc, le fac pe acestea a fi partenerii doriți de întrecere pentru pescari.

Dacă la acestea adăugăm și forța uneori năucitoare a atacurilor lor, precum și puterea extraordinară cu care ele se luptă în timpul drilurilor, știucile devin, fără doar și poate, partenerii de întrecere favoriți, cu precădere pentru pescarii care folosesc nălucile artificiale, deoarece, în mod indiscutabil, aceștia resimt toată această energie uriașă a știucilor mult mai intens decât cei care pescuiesc atentând și la viața altor locuitori ai apelor, adică decât cei care pescuiesc folosind peștișori (vii sau morți) pe post de momeală.

Acestea fiind deci spuse, cred eu a că venit vremea poveștilor, vremea povestirilor și a amintirilor!

II. ACOLO UNDE SE AVÂNTĂ ȘTIUCILE

Examinând informațiile deja cunoscute de mai toată lumea aflăm că:

„Știuca (Esox lucius) este un pește răpitor dulcicol sau salmastricol, din familia esocide (Esocidae), răspândit în apele stătătoare sau lin curgătoare, cu multă vegetație din zona temperată a Asiei, Europei și Americii de Nord.‟ (Wikipedia).

Legat de răspândirea știucii în România știm faptul că o putem găsi cam peste tot, în aproape toate apele curgătoare, pornind din Dunăre și urcând chiar până înspre zona mrenei, precum și în multe dintre lacurile, iazurile, bălțile și japșele de la noi din țară.

         Așadar, din punct de vedere strict obiectiv, științific, putem spune că deja am aflat locurile unde se avântă știucile și că astfel am încheiat cu brio acest capitol al scrierii.

Dar nu este nici pe departe așa!

Haideți să analizăm, vă rog, cu mare atenție, următoarele:

• Câte zile din viața noastră am petrecut noi pescuind după știucă?
• Câte zile din viața noastră am petrecut noi pregătindu-ne pentru pescuielile la știucă?
• Câte clipe din viața noastră am visat că (am dorit să) pescuim la știucă?
• Cât echipament pentru pescuitul la știucă ne-am procurat?
• Câți bani am investit până acum în acest echipament?
• Cât echipament pentru pescuitul la știucă dorim să ne mai procurăm de acum înainte?
• Câți bani vom investi de acum înainte pe echipamentele pe care le vom mai achiziționa?
• Câte clipe vom mai visa (dori) de acum înainte să pescuim la știucă?
• Câte zile vom petrece de acum înainte pregătindu-ne pentru pescuielile viitoare la știucă?
• Câte zile de acum înainte vom înfrunta ploile, vântul, căldura, frigul, țânțarii, etc., pescuind după știucă?

Abia în momentul în care vom putea găsi niște răspunsuri cât de cât exacte la toate aceste întrebări (și probabil la încă multe altele), abia atunci vom putea spune că am început a înțelege oarecum până unde se avântă cu adevărat știucile în fiecare dintre noi, în timpul nostru, în mințile, în inimile, în gândurile și în visările noastre.

Să nu mai pomenesc de portofele… !

III. ȘTIUCA DIN BALTA ADORMITĂ

Claude Monet, marele pictor impresionist, spunea la un moment dat că:

„Dorința mea e să trăiesc mereu așa, liniștit, într-un colț de natură.‟

Ca pescari, vrând-nevrând, dar mai mult vrând, noi chiar ne petrecem o mare parte a timpului în natură, trăindu-ne astfel o importantă perioadă a vieții noastre în mijlocul acesteia. Dacă suntem liniștiți sau mai puțin liniștiți, dacă suntem nervoși, crispați, încordați… sau mai știu eu cum… asta depinde doar de fiecare dintre noi în parte, precum și de comportamentul peștilor pe care-i undim (de gradul lor de colaborare), însă ceea ce este cel mai important este faptul că noi suntem acolo.

Și dacă tot am vorbit de liniște, îmi aduc aminte acum despre unul din aii nu de mult timp plecat dintre noi, mai precis de o zi din toamna acelui an, atunci când, din adăpostul bărcii, m-am duelat cu tot felul de pești răpitori, cu predilecție știuci, într-o baltă, înconjurat fiind de o liniște absolută, ca de raclă, a naturii, de o acalmie a vremii așa cum nu mi-a fost dat vreo altă dată să văd, nici până atunci, nici de atunci. Și deloc puține clipe am petrecut eu la viața mea pe maluri sau valuri.

Apa dădea impresia că-i de sticlă. Nici cea mai mică umbră de val nu cuteza a o șifona sau știrbi. Cu toate că sub pelicula sa era o activitate piscicolă destul de intensă, așa după cum îmi demonstra din plin lanseta cea pe care cu mare îndemânare și succes o mânuiam eu în ziua aceea, peștii nu se aventurau însă și spre suprafață, așa cum adesea o fac ei prin salturi diverse și repetate. Trăiau, se hrăneau, se jucau – ori ce alta mai făceau ei atuncea – doar la adăpatul umedului. Numai eu, în timpul drilurilor, semănam efemeră sămânță de mișcare prin baltă, ciobind trecător imobila oglindă a luciului acela de apă.

Stufurile palide, care începuseră binișor a bate înspre blondul uscăciunii, stăteau țepene, ca niște statui de ceară, iar printre ele nu mai săgetau nici măcar libelulele, ca să nu mai zic de păsări ori de alte necuvântătoare. Până și broaștele erau trecute pe lista cu jivine dispărute.

Chiar norii din cer mai mult pe loc au tot clocit atuncea.    

Și ziua aceea toată a fost exact așa cum v-am spus: adormită.

De dimineața devreme și până seara târziu, balta a zăcut într-o catalepsie totală.

Doar știucile atunci n-au dormit. Și bine-au făcut!

Chiar și-acum, în gând, le felicit!

The post ȘTIUCILE CU COLȚI DE ARGINT appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

John Green

PARTEA A TREIA

I – BALTA LUI BIBAN PAȘA

Fiecare dintre noi are, desigur, anumite locuri preferate de pescuit. Făcând și eu parte din genericul “noi”, este de la sine înțeles că și al meu suflet este legat ceva mai mult de unele locuri anume.

Excluzând de această dată din ecuație Prutul (cel care este, indiscutabil, numărul unu în topul preferințelor mele halieutice), dintre toate celelalte locuri în care am pescuit, cel mai mult s-a detașat (și de mine s-a atașat) o anumită baltă.

Balta respectivă își trăiește iluzoria eternitate ascunsă undeva printre celelalte nenumărate bălți ale Siretului, pitulată fiind cu deosebită grijă printre mările de stuf care o înconjoară, dezvelindu-și obrazul fin al apei doar cunoscuților.

Nu tocmai cu cea mai dezinvoltă căldură în ochi am privit-o eu atunci când am amerizat pentru prima dată pe ai săi coclauri, dar dezvoltarea ulterioară a celor câteva zeci, dacă nu chiar sute (căci cine a mai stat a le număra în decursul mulților ani de când ne cunoaștem noi doi, eu și balta respectivă) de pescuieli pe care le-am tot săvârșit acolo, m-au făcut a o place și a o îndrăgi nespus.

Parafrazându-l pe unicul și inegalabilul Domn Eminescu, a fost ceva de genul:

Din umbra falnicului stuf

Bibanul se îndreaptă

Spre locul unde, cu năduf,

Năluca mea așteaptă.

 

O-atacă azi, o-atacă mâini,

C-astfel i-e scrisă soarta;

Eu iar, undind de săptămâni,

Îmi cade dragă balta.

Balta aceasta este împroprietărită cu pești diverși, printre ei excelând însă în mod evident bibanii, atât ca număr, cât și ca mărime.

Și știuci mărețe, și lini grăsuni, și babuște robuste, și roșioare supraponderale, de toate acestea am prins eu în ea.

Însă atunci când vine vorba despre bibani… mai mare dragul! Sunt câteva locuri anume acolo care țin pe loc exemplare numeroase, exemplare maiestoase. Un canal, o insulă, vreo două platouri, câteva gropane, toate acestea s-au dovedit în timp a fi adevărate pașalâcuri ale percidaelor. Conform nemuritorului domn DEX, pașalâc (pașalâcuri) înseamnă și: „Țară, regiune etc. în care domnește despotismul; guvernare despotică“, căci cu adevărați despotici sunt bibanii de acolo. Crunte spectacole mi-a fost dat, nu o dată, să văd prin locurile acelea, spectacole oferite de bibanii ajunși la maturitatea vremii hrănitului. Ceva de genul: fiarbă apa-n baltă, spumege străfundul, tremure plevușca! (o altă scurtă parafrazare a Măriei Sale: Domnul Eminescu)

Așadar, pot spune, fără nici cea mai mică temă de-a da greși, că bibanul este  stăpânul de necontestat pe acolo căci este aspru, este crud și este nemilos. „Ca un pașă“. (tot de la domnu’ DEX citire și definiția asta).

II – AMINTIRI DIN BIBĂNĂRIE

Am participat în decursul anilor la destul de multe maratoane alături de neobosiții bibani vărgați. Cu adevărat frumoase, chiar dacă uneori obositoare, momente!

Într-una dintre toamnele deja răscoapte și în amintire, în vremurile acelea pe când încă eram un vasal destul de loial al bolognezei, parcă anume pentru a mă stârni și a mă atrage cât mai mult în lumea spinning-ului, pe un mal de Prut învelit în cețuri, la poalele unor stânci străvechi, dezamăgit fiind în acele momente de gradul avansat de necooperare a pașnicilor pești pe care îi tot căutam eu pe acolo, am cutezat a schimba foaia și a proba puțin și unditul după răpitori.

Desigur că mintea mea, cea care pe atunci abia începea, timid, a se modela oarecum concret din punct de vedere al spinning-ului, visa, plăsmuindu-mi-i în imaginație, la oarece neamuri celebre de șalăi năbădăioși și dornici de aventură, șalăi despre care auzisem eu, din terțe și diverse surse, cum că ar ființa pe meleagurile acelea.

Se vede treaba că norocul începătorului a funcționat din plin în ziua respectivă. Cel puțin pentru mine. Chiar și înfășurat aproape pe de-a-ntregul  în pelerina pescarului novice în pescuitul răpitorilor cu năluci artificiale, am avut totuși atunci din plin ocazia de a aduna o impresionantă colecție de driluri. De driluri forte.

Rar mi se întâmpla să nu am pește în lansetă, iar de multe ori hulpavul de la capătul liniei era însoțit, până aproape la mal, de către alți doi-trei confrați înfometați.

Și uite așa, atac după atac, dril după dril, spinning-ul mă absorbea din ce în ce mai mult.

Până și-a consuma soarele toată strălucirea acelei zile încețoșate, eu am tot dialogat pe viu, în mod constant, cu foarte mulți răpitori ai Prutului. Dar nu cu șalăii. Ci cu bibanii cei hiperactivi. Candrii chiar.

Părea că nimerisem în plină cultură de bibani. Într-o adevărată bibănarie.  Bibănăria fermecată.

III – MOARTEA DOMNULUI BIBĂNESCU

Multe alte întâmplări nemijlocit legate de pescuielile pe care le-am tot făcut eu la bibani în decursul anilor aș mai avea de povestit, dar, pentru că marea lor majoritate, a pescuielilor respective, s-au încheiat cu rezultate atât de bune pentru mine încât ar putea răni sentimente și poate chiar a și stârni invidii și deoarece eu doresc a nu-i supăra în nici un fel pe cei care au bunăvoința de a citi aceste rânduri, mă voi opri aici cu relatările mele.

De fapt, o să mai amintesc vreo două-trei, dar numai din cele în care norocul nu mi-a surâs, adică voi rememora foarte pe scurt unele dintre acele momente care nu sunt în nici un caz recomandate a fi împărtășite cu alții, mai ales cu alți undițari, dar eu unul, fiind mai mult decât onest, aidoma oricărui pescar ce se respectă, o s-o fac, fără a resimți nici cea mică urmă de vină sau rușine.

⁕

Balta amorțise cataleptic, scutită fiind în acele momente de orice răsuflu de vânt, prezentând pe alocuri chiar unele degerături (gheață la mal) cauzate de brumele matinale, din ce în ce mai mari, dar și de temperaturile, din ce în ce mai mici, din ultima vreme.

Soarele cel rotat abia se pornise la drum, zâmbind, pe bolta stearpă de nori, presărând lumină, căldură și speranță deasupra lumii încă zgribulite la acele ceasuri atât de matutine ale respectivei zile de noiembrie.

Barca își începuse și ea îmbăierea tomnatică, iar gumele se grăbiră a porni dansul lor lacustru. Nu dură mult și, țac-pac, bibanii au început a trage. Și nu o doar o dată sau de două ori, deoarece prin comportamentul lor, mult decât agresiv, ei își exprimau foarte clar intențiile de a hărțui, fără încetare, suplele noastre năluci.

Jocul cu bibanii aceia l-am întrerupt noi până urmă, nemulțumiți pe deplin fiind de alura atacatorilor de gume, așa că am ales a ne muta pe alte locuri care, în trecutul destul de recent, ne munciseră lansetele în moduri mai mult decât barbare prin vărgații pe care ni i-au propus atunci.

Plecare de pe acel loc avea să însemne și finalul răfuielilor noastre cu bibanii în ziua respectivă. De pescuit am pescuit noi până spre după-amiază, dar…. de prins… nu am mai avut nici un atac. Nici eu și nici amicul M.

Știți și voi, desigur, zicala aceea cu: cine pleacă la plimbare…

⁕

Tot cu M eram în barcă și în seara acelei sâmbete din finalul lui brumărel. Deja smoala de pe acoperișul cerului începuse a se prelinge din belșug peste ape, dar al meu coleg nu se grăbea defel a pleca acasă. Nici măcar nu se gândea la așa ceva. El se gândea doar la bibanii cu care se lupta de zor și care-i maltratau aspru lanseta. Mulți și răi, chiar dacă erau cu toții bine crescuți (d.p.d.v. al taliei, desigur). Eu eram ceva mai calm și oarecum predispus a încheia pescuitul deoarece aveam în plan să vin și a doua zi pentru a mă lupta cu belicoșii vărgați ai zonei. Domnul M., însă, din varii motive, nu putea veni și duminică la pește, așa că el dorea să profite din plin și de ultimele momente ele acelei zile.

Până la urmă înserarea cea rece ne-a alungat de pe apă, spre marea durere în suflet a amicului meu.

Noaptea a trecut plină cu vise frumoase, vise care aminteau de bibanii mari și grei din ziua precedentă.

Dimineața răcoroasă a toamnei m-a găsit alături de un alt amic: N., în barcă, pescuind pe aceleași locuri ca și în ajun.

Probabil că domnul N. și-a schimbat în acea zi radical părerea pe care o avea despre mine deoarece în locul mulților și marilor bibani cu care-l ademenisem a mă însoți noi nu am reușit a prinde atunci, în circa șapte ore de pescuit, decât o sumă minusculă de și mai minusculi bibănei.

La pomul lăudat….

Altă vorbă din bătrâni de care trebuie să țină cont pescarii.

⁕

Vântul sufla destul de îmbujorat pe largul apei, dar prin dosurile de stuf se putea pescui în voie.

Suplele noastre gume, ude fiind, dansau lasciv pentru a întărâta bibanii.

Dar aceștia nu erau dornici de aventură. În nici un fel.

Exasperat fiind deja de multele lanseuri făcute în van, m-am gândit eu că era posibil ca aceia toți, bibanii zonei respective, să fi depus jurământul celibatului, deoarece alt motiv cât de cât plauzibil nu găseam vis-a-vis de încăpățânarea lor de a refuza senzualele mișcări ale nălucilor noastre.

Timpul avea să dovedească faptul că mă înșelam în privința lor. Dar numai parțial,  deoarece ei au început la un moment dat totuși să atace, timid ce-i drept, gumele. Dar nu pe ale mele. Ci doar pe ale colegului meu, același aproape nelipsit de lângă mine domn. M. La ale mele gume au pornit însă a se aventura, de la o vreme, oarece neamuri de știuci, unele dintre ele fiind destul de mici, iar altele chiar și mai mici. Nici un biban. La colegul da, la mine ba. Foloseam aproximativ aceleași amăgiri în capătul liniilor noastre, undeam cam pe aceleași locuri. De ce atacau atât de selectiv peștii? Nu îmi pot explica nici acum. Și așa s-a scurs întreaga acea zi. Zero bibănei la mine, zero știuculițe la amicul meu.

Sunt, așadar, și unele zile în care bibanii au toanele lor. Chiar dacă știi sigur că sunt pe zonă, chiar dacă le propui, pentru a-i ademeni, năluci și tehnici care de care mai diferite, ei te ignoră în totalitate.

O fac pe-a mortul.

De ce? Nu știu și cred că nici nu contează deoarece și eșecul face parte din joc, adăugând un interesant dram de picanterie pescuitului.

The post BIBAN (file din povești) – PARTEA A TREIA appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

John Green

I – LA OMUL POSAC NICI BIBANII NU TRAG

Era o zi dintr-o toamnă șuie rău de tot. Frigul, ceața și bura se zbenguiau în voie, jucând leapșa, pe deasupra luciului nu tocmai limpede care împroprietărea albia râului cel drag, adică Siret (în ucraineană Серет, în maghiară Szeret, în traducere „Dragul“).

Eram pe malul smiorcăit de noroire al apei încă de cum începuse a face tumbe alba prin lume, cu undița în mână, însă recunosc că mai mult îmi țineam mâinile prin buzunare, pentru a le mai încălzi nițel, dar și cu visarea în suflet (ca să mă exprim și poetic, măcar din când în când). Eram însoțit doar mine însumi, văduvit fiind în acele momente de prezența oricărui amic de pescuit, undind după dungați. Numai o caricatură de mâță, aciuată cine știe cum pe acolo, puțin mai mare decât un breloc, dar care mieuna feroce, de foame probabil, mă acompania, certându-mă grozav pentru non-talentul meu pescăresc, talent care mă chinuia, plin de inspirație, atunci. Talentul bun, talentul de pescar sadea, a început a prinde firav formă și contur odată cu lansarea către glie a unor raze ceva mai pline în grade, cu plus, de către domnul Sorel, cel care era presupus a profesa în acele momente undeva pe deasupra plăpumii groase de ceață pe care o aruncaseră duhurile cele rele peste noi, căci de văzut nu se vedea, de nici o formă sau strălucire.

Legătura concretă dintre încălzirea globală (a zilei și a apei respective, nu a planetei) și deșteptarea simțurilor gumivore ale bibanilor a dus în mod inevitabil la punerea mai rapidă în circulație a sângelui prin tunelele venelor și arterelor mele, inclusiv la încălzirea mâinilor proprietate personală, astfel că destul de repede, atent și animat fiind doar de activitatea întreprinsă, am și uitat care mai era rostul buzunarelor pe lume. Mi-am amintit însă care era rolul juvelnicului. Asta după ce, în prealabil, l-am umflat, până aproape la refuz, hrănindu-l din belșug cu pește, pe ghemul acela mieunător și dotat cu coadă, mustăți și picioare, fix patru la număr (de au început a luneca la vale puricii de pe mâță, la cât de bombată devenise).

Văzând ciorchinii de bibani care se tot atașau cu mare drag de gumele mele, după principiul: „(bi)ban la (bi)ban trage“, am decis a-i și număra puțin pe dungați, pentru oarece statistici personale, nu pentru altceva. Apropos de dungați, erau ei mulți, dar numai ca și număr de guri ce trebuiau hrănite, nu și ca număr de dungi pe corp de individ solzos, adică erau destul de zgârciți cu centimetrii, în lungime, pe care îi înfățișau și îi prezentau ei lumii pe atunci. Dar, vorba veche: „Mici, dar mulți“, așa că am ales a-i caza vremelnic în juvelnic, transformându-i în veritabili centurioni. De cum se împlinea suta, căci doar este cunoscut de toată lumea faptul că: „(bi)ban cu (bi)ban se face suta“ (sută strict și corect numărată de către Mister Clicker) îi și trimiteam din nou la luptă în lacustrele câmpuri de bătaie, la fel de vii și de zbenguitori, tot așa după fuseseră ei și atunci când ne întâlniserăm pentru prima dată în acea zi.

Între timp, se aciuase pe acele meleaguri, nu departe de mine, și un alt nene presupus a fi bibănar, dar care poftea la aceștia, la bibani, nu prin intermediul artificialelor, ci prin intermediul unor mici și vii peștișori despre care nu știu cu exactitate de care specii erau aparținători. Posibil să fi fost boișteni, posibil să fi fost mici obleți, beldițe și porcușori. Ori poate că erau puiuți de cleni, scobari, mrenuțe sau de alte neamuri de pești. Nu știu. Dar cu siguranță știu că respectivii peștiuci nu erau  defel pe pacul bibanilor din respectiva zonă de apă unde ne munceam noi în vremurile acelea reci.

La început, fiind din plin sub influența drilurilor, nu am prea fost atent la domnul meu coleg de conjunctură și la activitățile, mai mult statice, ale acestuia, dar, la un moment dat, moment situat fix la jumătatea celei de a doua sute (de bibani, nu de grame, deoarece renunțasem încă de pe atunci, de ceva vreme chiar, la practicarea sporturilor care implică ridicate “grade de tărie”) mă pomenesc interpelat de către respectivul:

• Auzi, domnu’! Da’ de ce la tine vrea și la mine nu?
• Dar cine vrea la mine și nu vrea la dumneata? i-am răspuns eu tot cu o întrebare, mai mult decât nedumerit fiind.
• Cum… cine? Bibanii. Cu ce naiba dai?
• În nici un caz nu dau cu naiba, asta e clar. Dau cu gume.
• Cu gume, zici? Dă și mie una, că mă apucă infarctul la inimă când te văd că tu tot prinzi, la rând, și la mine nu trage nici unul măcar, de leac.
• Poftim! Alege din trusă! Ia și un jig! Care dorești dumneata! l-am servit eu, traversat de cele mai bune și creștinești intenții, pe respectivul pescar, întinzându-i trusa cu năluci pe care o aveam la mine.

           Nici nu m-am uitat ce anume a luat. Treaba lui! Treaba mea era să driluiesc.

           Nu știu cât de priceput era respectivul pescar în arta unditului cu năluci suple, dar din prima aruncare a agățat iremediabil cârligul, păgubind guma. A urmat o altă aprovizionare din cutia mea, apoi o altă cioată. Și așa a fost și a treia oară, chiar dacă pare greu de crezut. Cu a patra nălucă a fost mult mai norocos. Pe aceea nu a mai păgubit-o prin cioatele din apă. Nu, deoarece, în momentul aruncării, a agățat-o, involuntar desigur, într-o creangă care era parte integrantă a unui copac aflat în spatele său. Surescitat peste măsură fiind de totalele rateuri halieutice pe care le etala din plin universului, omul a începu a smuci brutal din lansetă, dorind a rupe creanga respectivă și a elibera astfel năluca. Acțiunile sale au avut și efect, căci aproape imediat s-a auzit un pârâit scurt, urmat apoi de un pocnet destul de sonor. Se rupsese, așadar. Lanseta, nu creanga.

         Pomenind încontinuu de cele sfinte, dar nu cu sfinte gânduri,  omul a strâns nervos ce mai avea de strâns din echipament, a aruncat peștișorii săi cei fără de folos în apa marea a râului și apoi a plecat posac, mai posac chiar decât vremea care ne înconjura, fără a mă mai învrednici cu vreo privire măcar, darămite cu vreo vorbă ceva (de rămas bun) de parcă eu aș fi fost vinovat de nepriceperile și neputințele sale.

         “C’est la vie! C’est comme ça les pêcheurs !”

II – ECCE PERCA!

         „Ecce Homo!“ a exclama Ponțiu Pilat, conform Evangheliei după Ioan, lângă fortăreața Antonia – din Ierusalim, atunci când l-a prezentat mulțimii pe Mântuitorul purtând coroana de spini pe cap.

         „Ecce Perca!“ am exclamat eu într-o zi de toamnă murdară, rece și tristă, aflat fiind pe malul aceluiași, atât de pescuit, Siret.

         Era cu ceva ani în urmă. Pe la începuturile fructuoasei mele cariere de foarte priceput pescar cu năluci artificiale. (Acum se cade a-i da o friptură gurii care m-a lăudat atât de frumos. Poftă mie, așadar!) Posibil să fi fost chiar în primul an de după marea schismă apărută în viața mea pescărească, atunci când ruptu-m-am efectiv în două, o parte din mine continuând a pescui cu bologneza, ori de câte ori avea ocazia, iar o alta alergând cu lanseta de spinning în mână pe malurile apelor (nu aveam încă barcă pe atunci) mult mai des decât o făcea cealaltă parte a mea.

         Dacă am amintit deja faptul că nu aveam barcă, ei bine, așa după cum am recunoscut și cu alte ocazii, în alte înșiruiri de amintiri halieutice personale, nici cu gumele nu făcusem eu cunoștință în acele străvechi vremuri, vremuri de mult dispărute în catacombele timpului. Jigging-ul fiind pe atunci un subiect tabu pentru mine.

         Mă concentram doar pe ce știam și pe ce aveam. Pe reactive. Oscilante, rotative, voblere. Norocul lor, al nălucilor anterior amintite, a fost acela că au rodit așa cum trebuie încă de la început și că nu am dat degeaba banii pe ele, căci altfel s-ar fi făcut de râs. Și scumpe, și nepricepute. Vai de capul lor! Sincer să fiu, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi dat dovadă de bune capturi încă de la începuturi. Probabil că aș fi renunțat, ab-initio, la spinning, dar posibil totuși să nu fi renunțat. Chiar nu știu, și asta nici nu mai contează acum. Ceea ce importă cu adevărat este doar că fapta s-a înfăptuit, că întâmplarea s-a întâmplat, că nălucile au nălucit, năucite adesea fiind de năucele atacuri ale răpitorilor, că peștii s-au pescuit și că eu neliniștea cu greu de-atunci mi-am mai liniștit-o.

         Revenind pe malul apei din povestirea mea, în ziua aceea tomnatică, mă regăsesc rupând oarece perdele de stuf, pentru a-mi croi cărare către apă și visare, cu dificultate mare prin mâluri înaintând.

         Ochiul de apă cu care m-am conectat în cele din urmă era extrem de mic și cu apa relativ liniștită, vântul strecurându-e și el cu mare greutate până la dânsul prin acele groase perdele de stuf care îl înconjurau din toate părțile.

         Cu unele mici-mari eforturi am reușit totuși a-mi lansa voblerul (sută la sută nipon prin născare), cu o aruncare pe sub mână, în lungul malului (sută la sută românesc prin poziționare geografică), recuperându-l apoi prin fața văluritei perdele a păpurișului.

         La un moment dat, după câțiva bibani, mai mult decât cumsecade, pe care reușisem să-i pescuiesc, amăgindu-i cu al meu vobler, m-am simțit efectiv înhățat de mânecă. Atunci eu am înțepat prompt, iar el s-a opus și mai prompt. Ca un foarte îndărătnic și nărăvaș cal.

După care, o vreme, ne-am tot tachinat și chinuit unul pe celălalt. Mă temeam cel mai mult ca să nu-l scap pe iabrașul meu căluț în câmpul cu verdeață al stufului. Nu l-am scăpat. Până la urmă am reușit a-l îmblânzi și a pune șaua (a se citi: mâna) pe dânsul. Chiar și ruleta. Primul meu biban care se prezenta lumii cu toți cei patruzeci și încă vreo doi de centimetri ai săi.

„Ecce Perca!“

The post BIBAN (file din povești) – PARTEA A DOUA appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Morala poveștii este că nu-ți amintești ce s-a întâmplat. Ceea ce-ți amintești devine ce s-a întâmplat.“

 John Green

PARTEA ÎNTÂI

Am destul de multe și de plăcute amintiri legate de banalul, pentru multă lume, biban, chiar dacă am descoperit destul de târziu, în caleidoscopul trăirilor mele de hoinar – undițar, bucuria autentică pe care ți-o oferă pescuitul, să-l denumesc ‟științific”, la acest reprezentant atât de vorace al neamului Perca.

I – BIBANII VECHI ȘI NOI – pescarii

Înainte de a mă apuca temeinic a deșuruba din soclurile lor (adică din amintirile mele) minunatele și multele întâmplări pe care le-am trăit de-a lungul timpului în tovărășia dungaților răpitori, mă gândesc că ar trebui, pentru început, să ne dumerim cât mai exact cu putință, dacă se poate, cu cine anume avem noi de-a face în propoziție (de fapt: în propoziții, deoarece vor fi mai multe, nu doar una), adică cine sunt (și ce hram, prin ape, poartă) dumnealor – BIBANII.

Însă nu voi descrie eu, cu cuvintele mele, această specie de pești răpitori, ci voi apela la specialiști.

Iată ce spunea naturalistul I. Simionescu despre biban:

„E și el, ca și șalăul, un mare hoț al apelor noastre. Îi plac apele limpezi și se ține aproape de față, la 1 m jumătate.

E mult mai turtit, mai îngheboșat, decât știuca, dar tot așa de vioi și cu ochii în patru. La el coloarea solzilor e frumoasă. Ca alama pe spate, verzui pe lături, mai albicios pe pântec, când se mișcă prin apa limpede, străbătută de soare, parcă are o zale pe el, dar nu e atât numai. De pe spate coboară șase-șapte vărgături mai închise. E ca tigrul.‟

         Iar despre unditul său, același I Simionescu amintea:

„… aduce mare bucurie pescarilor. Se prinde lesne, repezindu-se la nadă, mai ales dacă este tânăr, neexperimentat.

 Ca orice răpitor, este ager și la minte. Nu are lenevia crapului, ci se mișcă repede, ca săgeata, și știe să se ascundă de minune, să stea la pândă.‟

Consultând Wikipedia, despre bibani aflăm următoarele:

Bibanul (lat. Perca fluviatilis), popular: costrăș, bondroș, ghiban este numele dat speciilor din genul Perca, grup de pești gregari răpitori de apă dulce, răspândiți nativ în Europa (exceptând Spania, Italia, Grecia) și Asia. 

Percidele (Percidae) sunt o familie de pești teleosteeni răpitori, frumoși, sprinteni și buni înotători, răspândiți în apele dulci și salmastre ale emisferei nordice. Se hrănesc mai ales cu pești, dar și cu viermi și cu artropode.

Pești teleosteenii (Teleostei) (din greaca teleios = complet; osteon = os) este o infraclasă de pești osoși actuali.

Tot cercetând diverse surse am aflat și faptul că durata medie de viață a bibanilor este de cca. 20 de ani. Coroborând acest lucru cu rata destul de crescută a reproducerii lor, putem astfel explica numărul încă destul de mare de bibani care viețuiesc în apele contemporane.

Sunt deci niște răpitori sadea care în decursul generațiilor și-au perfecționat în mod continu tehnicile de vânătoare dictate de instinctele lor ancestrale de pești prădători.

Pescarii i-au căutat mereu, din cele mai vechi timpuri, atât pentru carnea lor gustoasă, cât și pentru bucuria pescuitului în sine.

Bibanii se pot pescui cu succes utilizând momeli naturale (râme, viermi, peștișori, lipitori, broscuțe, etc) dar și momelile artificiale (mici oscilante și rotative, gume, voblere, chatterbait-uri, etc).

 Fiind gregari și foarte nervoși în dril, bibanii reprezintă partenerii ideali ai oricărui pescar, mai ales dacă acesta folosește echipamente de pescuit dintre cele mai fine.

Putem spune acum că avem o imagine cât de cât clară a fratelui mai mic al șalăului, mult prea curiosul și foarte lacomul BIBAN.

Să trecem, așadar, la povești și povestit!

II – TOMA NEBIBĂNOSUL

„- Bibanul nu e pește.“ mai zic unii, câteodată, dar, „Iartă-i, Doamne!‟, pentru că habar n-au ce zic.

         Posed pe inventar un amic (D.J.) care de vreo patru-cinci ani s-a apucat, pe lângă pescuitul cu bologneza, și de lingurit, nu îl pot numi spinning deoarece doar linguri folosește omul, căutând știuca.

De mine, adică de noi, (de mine și de domnul M. este vorba, domnul M. fiind bunul meu prieten și coleg de suferințe, dar și de izbânzi halieutice) nu prididea a râde ori de câte ori ne vedea pescuind la biban.

Dar cum vremurile se tot schimbă, iar roata se învârte mereu și ținând cont și de faptul că în ultimul timp s-a ajuns ca până și umbra lui tanti Esox să fie destul de rară, să nu mai vorbim deci de tanti în sine, respectivul amic s-a văzut nevoit a încerca să mai și prindă altceva în afară de agățători, oboseală și eventual și câte o răceală sau două. Ori vreo colecție impresionantă de mușcături de țânțari, de junghiuri și de cârcei, căci știuci… maxim câte un ‟pix”… și acela așa… din când în când.

Așadar, de astă toamnă, amicul cu pricina (lingurarul) a probat a da și cu gume, după bibani. Nu vreau acum să mă laud că eu am fost cel care l-a învățat ce și cum, cu ce anume și unde anume să dea, dar, dacă așa a fost, nu am cum să spun că a fost altfel. Logic, nu?

Ideea este că, așa cum se întâmplă uneori, de multe ori chiar, a avut succes încă din prima. „… (pescar) să fii, noroc să ai!‟ Parcă așa se zice în popor. Și cu iertare să-mi fie, căci nu eu am inventat vorba și daravela aista.

Se pare că dumnealui a picat destul de adânc de atunci în boala jigging-ului, iar lingurile sale încep a cam prinde rugină. A uitat a mai râde de bibănari, fraternizând între timp cu aceștia.

Acum mă tot bâzâie la cap să dăm împreună fel de fel de comenzi de gume, de jiguri sau de alte accesorii folosite în pescuitul bibanului.

Căci așa este unii… ei nu crede până nu vede (a se citi: până nu trăiesc pe viu experiența).

III – BIBANIC VALS

         Nu rareori mi s-a întâmplat a mă duela, plin de ardoare și de netăgăduită bucurie, cu bancuri, ciopoare, cârduri, colectivități sau chiar popoare întregi de bibani flămânzi și zănatici în peregrinările mele perpetui pe malurile apelor sau în legănarea bărcii. Nu de puține ori am apelat chiar la domnul Clicker pentru a mă ajuta a număra mai ușor valurile de Perca Fluviatilis care năvăleau sălbatice peste mine. Dar ceea ce am pățit vara trecută (pe final de iulie) va rămâne veșnic consemnat la loc de cinste în catastiful cu dulci amintiri pescărești ale subsemnatului.

         Lăsaserăm în urmă confortul domestic încă de la ceasurile cele mai mici ale zilei, eu și al meu coleg, domnul M., înfățișându-ne la locul ales pentru săvârșirea faptelor pescărești (loc pe care l-am găsit încă învăluit în negriul său capot de noapte), porniți fiind a ne răfui cu unele bande de bibani despre care aveam informații concrete (extrase din pescuielile zilelor trecute) că preferă să acționeze doar la baza anumitor verzi stufuri, atacându-și feroce victimele, semănând astfel cumplită teroare printre pașnicii băștinași ai zonelor respective.

         Îmi aduc aminte de faptul că lanseta mea s-a curbat încă de la prima aruncare, semn mai mult decât dătător de speranță. Numai că… doar că… însă… nici nu știu cum să mă exprim mai bine pentru a reflecta cât mai exact decepția oferită de următoarele aproximativ două ore în care am avut prilejul nedorit de a admira, până la saturație chiar, rectiliniaritatea perfectă  a lansetelor noastre. Nici un atac, nici o urmărire, doar decepții cumplite și dese exclamații cu conotații mai mult sau mai puțin carnale.

         Plictisiți fiind de a tot ocărî și de a blestema bibanii în lipsă, am dezlegat caii din pripoane, mânându-i spre alte meleaguri, cât mai depărtate.

         Mergeam cu barca încet de tot, la ralanti, undind, atunci când brutalul a intervenit cu mare brutalitate în joc, metamorfozat din plin prin atacul resimțit în fir. Colegul a tras imediat cu hotărâre maximă de hățuri, oprind pe loc atelajul nostru lacustru, iar eu am început a trage maxim de lansetă, driluind sirepul acela de bibănoi.

         Nimeriserăm în plin zaiafet. Din zece lanseuri efectuate, la cel puțin nouă dintre ele aveam atac, aducând la barcă minimum opt pești. Nu era prima (și nu a fost nici ultima) dată când ne puneau bibanii în situații din astea, greu de uitat, dar a fost una dintre puținele ocazii în care am avut de-a face doar cu bibani de la treizeci de ținte în sus, unii dintre ei având înclinații serioase chiar înspre patruzeci (poate și peste). Așadar, niște bibani foarte, foarte bine crescuți. Și de o forță rarisimă. Herculeeni. Atât în atacuri, cât și în driluri. Și unde mai pui și faptul că îi pescuiam dintr-o apă cu o adâncime deloc de neglijat, lucru care sporea și mai grav nivelul de adversitate al luptelor.

Minciogul gâfâia, lansetele uitau a se mai îndrepta, mulinetele fumegau, iar noi trăiam cu adevărat. Trăiam minunea. Minunea frumoasă a unui pescuit fabulos. 

         Pescuiam ca vrăjiți, lăsându-ne purtați pe aripile fericirii, tot așa după cum un minunat dans te poartă pe aripile ritmurilor sale.

Da, așa era! Exact ca într-un dans. Un dans în doi. Pe perechi. Noi și bibanii. Un vals. Cel mai minunat vals pe care l-am valsat noi vreodată.

Bibanic vals.

The post BIBAN (file din povești) appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.